"In ochii tai rade marea..."

Imi aduc aminte ce ochi de lapte aveam. Nu puteam contura cu adevarat ziua de maine, dar o vedeam in pasteluri. Era o primavara-vara in care descoperisem Vama Veche si stateam tolanita in patul cu elefantei roz citind romane de dragoste. Erau zilele in care am descoperit-o pe Amelie Nothomb, in care cartile de pe noptiera imi erau perna, in care cutreieram cu Habiba fiecare colt din oras. Serile in care stateam pana tarziu si imi numaram visele pe degetele intinse, inclestand apoi pumnul a secret de copil si a zambet naiv asortat. Erau dupa-amiezile in care prima frunza incepea sa cada din iulie si in care eu vedeam mii de subintelesuri. Descoperisem apoi ca aveam o pasiune obscena pentru pozele alb-negru si incercam sa ma ascund cu o senzualitate infantila printre asternuturi albe, nisip fin, valuri calde, doar-doar Habiba avea sa prinda ceva cu obiectivul ei.

Deschideam ochii larg ca sa nu pierd nimic. Erau zile calde in care eu invatam ca unii oameni erau reci. Si eu scriam poezii despre ei. Si o proza proasta care acum imi suna a suferinta roz. Prea mult timp...

"...in ochii tai sunt si eu..."

Amelie Nothomb ani copil dragostea marea ochii poezii poze privire romane Vama Veche

00:10

Eu nu stiu ce am facut cu zilele mele de joi. Erau zilele mele preferate, le iubeam de mii de ori mai mult decat weekendul. Le adoram pentru versul "ne vedem joooi, ne veeedeeeem jooooi" pe care il miorlaiam inca de la inceputul saptamanii, pentru oamenii alaturi de care mi le petreceam, pentru momente pe care n-o sa le mai pot aduce niciodata inapoi, pentru cele mai frumoase povesti si amintiri depanate acum la o cafea amara, pentru discutiile de la sfarsitul caietului, pentru "se uita acum la tine!!!", pentru timpul liber, pentru noptile in care ma pierdeam printr-o carte ingalbenita de la biblioteca locala, pentru poeziile pe care le scriam la lacrimi si la suparare, pentru drama adolescentina, pentru...multi si multe.
Aproape un an de zile am topait intr-un picior de fericire ca aveam sa implinesc 18 ani intr-o zi de joi (fanii Vama Veche stiu despre ce vorbesc si sunt sigura ca ma invidiaza in secret). Apoi a trecut majoratul si au venit toate peste mine, fara sa am habar macar din ce directie, ca macar sa le pot impinge cu acelasi picior inapoi. Cu randul, s-a asternut praf, apoi o mana de pamant aruncata ca la mort, si, intr-un final, chiar noroi pe zilele mele de joi (nefericita si imputita rima involuntara). Le-am vazut obositoare, chinuitoare, ba chiar mizerabile uneori. Mi-au pus capac si m-au lasat lata de nenumarate ori in ultimii 3 ani. S-au umplut de ore in care munceam si invatam pana uitam de mine, de nervi si suparare cand ceva nu imi iesea bine, de suspine si de durere din cauza unor oameni care nici o zi de luni de ianuarie nu valoreaza, de emotii si de teama ca n-o sa mai prind urmatoarea vinere in viata sau cu zambetul pe buze.
Paradoxal, zilele mele iubite de joi s-au dus pe apa sambetei. Probabil ca erau pentru copii sau pentru adolescenti indragostiti si s-au sfarmat sub presiunea grijilor unui adult pe fata caruia o sa puteti in curand numara ridurile fiecarei saptamani nereusite. Poate ca nu au fost facute sa reziste unui program care include munca, facultate, biblioteca, proiecte si prea putin timp pentru vise si bucurii. Cred ca nu le-am alimentat frumusetea si au murit de foame. S-au stafidit exact in fata mea incetul cu incetul si eu am stat cu mainile in buzunare si cu nasul in treburile mele. As da multe pentru zilele mele fericite de joi, inclusiv o jumatate din mine, daca n-as sti ca as face-o in zadar, doar ca sa ma plesneasca peste ochi o zi de luni, sa ma scuipe in fata si sa-mi aduca aminte ca asa e viata: apreciezi ce ai de-abia atunci dupa ce ai pierdut. Au trecut ani, am fost un mare fraier...
Si stiti si voi mai bine ca mine ca doar mortii si timpul nu se mai intorc...si zilele mele de joi nici atat.

18 ani adolescenta adult carte durere emotie fericire griji joi liceu luni noroi oameni poezii povesti praf timp Vama Veche vineri zile

22:08

Spre mirarea mamei mele si probabil spre supararea profului meu de romana (daca m-ar fi auzit!), mie nu mi-a placut niciodata Eminescu. Nu ii contest titlul de poet national, ci mai degraba acel titlu de poet care sa scrie versuri pe matrita sufletului meu. Asa am ajuns in liceu sa fiu lesinata dupa Ion Minulescu, un scriitor minor, de care nu multi au auzit atunci sau acum. M-am regasit in poeziile lui ca om si ca amatoare de poeta ce m-am vrut a fi in urma cu cativa ani. Visul l-am lasat de mult in urma, insa uneori imi mai aduc aminte de cuvintele cu care am pasit in minte in curtea liceului, in salile de examen, in clasa mea, in laboratoare, la olimpiade si la intalniri de tot soiul...

Romanţa răspunsului mut 
Ce văd!...E-adevărat?...Tu eşti?...Cum?...N-ai murit?...Tot mai trăieşti?...Pendulă care te-ai oprit din mers,Încerci acum să mergi în sens invers?...
Hai!... Spune-mi...Spune-mi tot ce ştii...Să-mi spui chiar şi minciuni,Să-mi spuiCe n-ai spus nimănui -Nici celor morţi,Nici celor vii ...
Ce victime ai mai făcutDin clipa-n care urma ţi-am pierdut?...Ce vrăjitoare te-a trecut prin focŞi-a reuşit să-ţi pună inima la loc?...Şi care-anume sfânt din calendarTe-a sfătuit să te-ntâlneşti cu mine iar?...
De ce zâmbeşti?E-adevărat?...Te-ai răzgândit?...Ne-am împăcat?...Iar ne iubim?...Sau, poate, şi-azi ne regăsimAceiaşi vechi duşmani?...Dar tu mai ştii după câţi ani?...
Eu te-am iertat de mult!...Dar tu?...Răspunde-mi "Da"...Răspunde-mi "Nu" -Totuna mi-e!...Ştii tu de ce -La tine "Nu" şi "Da" nu suntDecât aceleaşi vorbe-n vânt!...
De ce te temi?...De ce-ţi ascunziÎn palme ochii tăi rotunzi?...De ce-ţi aprinzi ca un semnalDe foc bengalObrajii tăi de porţelanŞi inima de Caliban?...
Răspunde-mi!...Vreau să ştiu şi eu,De ce-ai venit?...De dragul meu?Sau, poate, n-ai venit decâtSă-mi torni, ca şi-n trecut, pe gâtUn păhărel de coniac,Ca eu să tac,Iar tu să ţipiŞi să dispari, apoi, suspect,Cu voluptatea unei bombe de efect!...
Ce zici?Aşa e c-am ghicitDe ce-ai venit?...De ce te-ncrunţi şi nu-mi răspunzi?...Ce nou secret îmi mai ascunzi?...De ce scrâşneşti din dinţiŞi taci?...Hai!... Spune-mi, ce-ai de gând să faci?Deschide-ţi gura - mii de draci! -Şi lasă-mă să-ţi mai sărut...Nu gura...Ci răspunsul mut!...

amintiri Ion Minulescu Mihai Eminescu poet poezii Romanta raspunsului mut scriitor suflet versuri

22:09