Se afișează postările cu eticheta zile. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta zile. Afișați toate postările
Imi luasem o cutiuta roz cu catifea, la fel ca dorintele mele pentru noul an. Am scris mai multe biletele cu litere mici, parca ascunse de teama ca nu cumva sa imi fure cineva visele, desi cine le-ar fi vrut asa, neimplinite? Le-am inghesuit adanc in suflet, dar m-am gandit totusi ca ar sta mai bine in fundul dulapului de acasa. Si apoi m-am intors in Bucuresti.

Nu stiu daca pana acum am mai avut un astfel de an. Pentru ca au fost zile in care imi simteam propriile grimase in drum spre birou. Zile in care grijile mi se strangeau undeva intre linile incruntarilor mele, curgandu-mi deasupra ochilor si inchizandu-mi pleoapele fix in fata lucrurilor cu adevarat importante. Saptamani la rand numaram pe degete zile, in timp ce asteptam culoarea verde la trecerea de pietoni; si le pierdeam sirul, nu pentru ca erau multe, ci pentru ca nu vedeam mare lucru dincolo de unele. Am pierdut zeci de nopti urmarind cu degetul aratator milioane de randuri doar pentru a ajunge la cel care conta cu adevarat - randul din fata. Multe dati in care am plans si nu mai stiu de ce, sunt insa destul de sigura ca de teama sau disperare, pentru ca lacrimile sunt intotdeauna ultimatumul cuvintelor noastre nerostite si al gandurilor impotmolite. Imi aduc aminte cum curgeau printre gropitele din obraji si se prelungeau pana spre cele din maini, iar eu incercam sa le usuc si sa astup intr-un fel sau altul craterele care erau de fapt.

Si nici acum nu stiu cum m-am intamplat in ultimele 12 luni. Am incercat sa tin pasul cu cateva biletele aruncate intr-un borcan in care se vroiau a fi pastrate momentele de fericire din 2013, astfel incat, acum, la final, sa il sparg precum o pusculita si sa ma imbogatesc de zambete. Ele au fost insa doar un pumn de hartii si anul a venit cu multe palme. Cumva, intre ele, imi aduc totusi aminte de senzatia de implinire si de iarba mai verde pe care o ai numai dupa boala, chiar daca toata lumea poate fi in realitate pierduta si gri. De ziua in care am reusit sa pun punctul pe I, de cea in care radiam de fericire necontrolata si nePR-izata. De fiecare veste buna care ma lovea, de fiecare secunda mult prea pretioasa pentru a fi pierduta pe cautarea unui pix si a unei coli spre insemnare. De scurta perioada in care mi-am bagat mainile in buzunare odata ajunsa la trecerea de pietoni, pentru ca asta era urmatorul pas care nu imi iesea niciodata la socoteala. De fiecare data cand reuseam sa ma accept pe mine asa cum eram la finalul zilei: castigatoare sau cu dorinta de a participa din nou.

Acum, mi-am mazgalit iarasi toate dorintele. Le-am aruncat in aceeasi cutie roz cu catifea si le-am inghesuit in dulap, desi cred totusi ca ar fi mai siguranta in planurile mele de orice inceput de zi. Am sa ma intorc in Bucuresti si apoi acasa, pentru ca acestea sunt drumurile pe care am sa le bat an de an. O sa imi fac rost de zapada, de rasete frenetice si de multe artificii care sa ma incalzeasca si sa imi straluceasca in 2014. N-o sa am incheiere cu multe metafore pentru acest articol si, implicit, nici pentru un an care mi-a mirosit in continuu a calamina si care mi-a implinit unele vise cu lingurita. O sa am doar un inceput cu iz dulce de incredere, care stiu ca imi va aduce impliniri cu sacul. 



Scriu rar. Obosesc repede. Trec prin multe. Am din ce in ce mai putin timp. Devin din ce in ce mai ametita. Tai zilele din calendar una cate una, sper sa treaca la o clipire din gene, dar, din pacate, pot sa flutur din ochi pana imi lacrimeaza, pentru ca nu pot grabi unele momente. Pe altele ma chinui sa le pastrez: intr-o cutie, intr-o poza, intr-o floare uscata si bine ascunsa, in gandurile mele. Cele mai multe imi scapa printre degete si printre griji, asa ca raman cu ce pot…

Din fericire, pentru perioadele de genul prin care trecem cu totii exista leacuri. Se numesc recompense. Cadouri, aprecieri, hrana pentru orgoliu, mangaieri pentru ochi, urechi si suflet. Ele sunt ziua de maine a noptilor pe care le pierdem lucrand, gura de aer a clipelor in care ni se taie respiratie de emotie, linistea de dupa furtuna, rasaritul dupa o noapte lunga. Si Doamne, cat de bine este uneori sa te trezesti, sa ridici privirea si sa mai poti vedea si soarele…

Eu nu stiu ce am facut cu zilele mele de joi. Erau zilele mele preferate, le iubeam de mii de ori mai mult decat weekendul. Le adoram pentru versul "ne vedem joooi, ne veeedeeeem jooooi" pe care il miorlaiam inca de la inceputul saptamanii, pentru oamenii alaturi de care mi le petreceam, pentru momente pe care n-o sa le mai pot aduce niciodata inapoi, pentru cele mai frumoase povesti si amintiri depanate acum la o cafea amara, pentru discutiile de la sfarsitul caietului, pentru "se uita acum la tine!!!", pentru timpul liber, pentru noptile in care ma pierdeam printr-o carte ingalbenita de la biblioteca locala, pentru poeziile pe care le scriam la lacrimi si la suparare, pentru drama adolescentina, pentru...multi si multe.
Aproape un an de zile am topait intr-un picior de fericire ca aveam sa implinesc 18 ani intr-o zi de joi (fanii Vama Veche stiu despre ce vorbesc si sunt sigura ca ma invidiaza in secret). Apoi a trecut majoratul si au venit toate peste mine, fara sa am habar macar din ce directie, ca macar sa le pot impinge cu acelasi picior inapoi. Cu randul, s-a asternut praf, apoi o mana de pamant aruncata ca la mort, si, intr-un final, chiar noroi pe zilele mele de joi (nefericita si imputita rima involuntara). Le-am vazut obositoare, chinuitoare, ba chiar mizerabile uneori. Mi-au pus capac si m-au lasat lata de nenumarate ori in ultimii 3 ani. S-au umplut de ore in care munceam si invatam pana uitam de mine, de nervi si suparare cand ceva nu imi iesea bine, de suspine si de durere din cauza unor oameni care nici o zi de luni de ianuarie nu valoreaza, de emotii si de teama ca n-o sa mai prind urmatoarea vinere in viata sau cu zambetul pe buze.
Paradoxal, zilele mele iubite de joi s-au dus pe apa sambetei. Probabil ca erau pentru copii sau pentru adolescenti indragostiti si s-au sfarmat sub presiunea grijilor unui adult pe fata caruia o sa puteti in curand numara ridurile fiecarei saptamani nereusite. Poate ca nu au fost facute sa reziste unui program care include munca, facultate, biblioteca, proiecte si prea putin timp pentru vise si bucurii. Cred ca nu le-am alimentat frumusetea si au murit de foame. S-au stafidit exact in fata mea incetul cu incetul si eu am stat cu mainile in buzunare si cu nasul in treburile mele. As da multe pentru zilele mele fericite de joi, inclusiv o jumatate din mine, daca n-as sti ca as face-o in zadar, doar ca sa ma plesneasca peste ochi o zi de luni, sa ma scuipe in fata si sa-mi aduca aminte ca asa e viata: apreciezi ce ai de-abia atunci dupa ce ai pierdut. Au trecut ani, am fost un mare fraier...
Si stiti si voi mai bine ca mine ca doar mortii si timpul nu se mai intorc...si zilele mele de joi nici atat.