La finalul fiecărui an se întâmplă la fel: ne împiedicăm de pragul ultimelor zile şi ne prăvălim pe spate către cele care au trecut. Ridicăm pe rând câte un cot, îl întoarcem pe toate părţile. Admirăm orice mică vânătaie, pentru că în acel punct stă întotdeauna fie puterea de a ne ridica după o căzătură zdravănă, fie curajul de care am avut mereu nevoie pentru a sări de mult mai sus decât am sperat.

 Am urcat cu glezne moi în vârful Turnului Eiffel şi am băut şampanie alături de iubitul meu. Am păstrat cupele de plastic ieftin într-o cutie din sufrageria care din "a mea" a devenit "a noastră". Am colindat străzile Parisului până ni s-au umflat picioarele de oboseală şi, acum, ochii de plâns de fiecare dată când văd câte o poză cu oraşul, pentru că ştiu că acolo ne-am sărutat sau ne-am certat pe un suvenir.

Am trecut odată cu timpul şi m-am oprit la 24, cu un tort mare în braţe şi zâmbete cerc împrejur. I-am plimbat pe ai mei pe bulevardele mele şi cu fiecare frunză dată la o parte se mai ducea un minut în care eu deveneam ba mai tata, ba mai mama. 

Mi-am dat lampa mov din biroul agenţiei pe corporaţia ai cărei pereţi se zguduie de râsetele colegilor mei, şi prânzul servit în faţa tastaturii pe linguriţele de îngheţată pe care le poştim frăţeşte de câte ori prindem ocazia. Am lăsat în urmă ghioceilor simpla dorinţa de a scrie şi le-am dat bujorilor primele textele încropite stângaci, dar îndreptate lună de lună, până în vârful crenguţelor de brad de-acum. 

Am mers până la capătul oraşului şi ceva mai departe pentru pisoiul viselor copilăriei mele şi m-am întors cu braţele pline de un ghem alb, care în doar o zi mi-a ridicat întrebări şi mi-a dat cele mai bune răspunsuri. 

Am petrecut ultima noapte albă dintre un examen şi job, şi am sărbătorit-o cu cireşe şi energizante până în prima zi de vară. Am aruncat toate cursurile şi proiectele într-o cutie pe care s-a pus nisipul cald de acasă şi sarea mării. 

La finalul fiecărui an se întâmplă la fel: răsuflăm uşuraţi că s-a terminat şi ne întrebăm de ce perioadele grele sunt cele mai frumoase. Ne adunăm încet, încet de pe drumurile bătătorite şi ne târâm pe coatele încă râşcâite spre aleile din faţa noastră, pentru că ştim că cele mai mari vânătăi prind în timp culoarea celor mai frumoase poveşti. 



23:38
Aveam vreo şase ani când am învăţat să mâzgălesc primele litere, şi mai puţin de 14 când am pus pentru prima dată mâna pe un clipboard, pe care atunci îl numeam simplu, mapă. Mi-am prins în el o foaie pe care notasem câteva nume şi un discurs de "Bun venit!" adresat colegilor mei...de clasa a şaptea. Lansam primul număr al revistei Miss Perfect, acel viitor "bestseller" al Şcolii Nr. 23 din Constanţa, la care lucrasem săptămâni la rând alături de cele mai bune prietene ale mele. Pusesem la punct împreună un întreg eveniment dedicat în sala de sport. Îmi aduc aminte doar cât de mult m-am chinuit să merg pe tocuri din clasă până în mondena locaţie şi cât de puternic aplaudau colegii momentele ce se întâmplau pe scena delimitată de catedră şi primul şir de băncuţe.

Luna asta se împlinesc 10 ani de când am ştiut ce vreau să fac atunci când aveam să fiu mare. De când am înţeles că pentru mine cel mai frumos cuplu este scrisul şi evenimentul. De când am realizat că Ying şi Yang sunt nimic pe lângă liniştea şi furtuna pe care le simt în faţa foii de hârtie, şi că orele pline de crize de dinaintea unui show merită toate bătăile de inimă simţite în gât. Cumva, toate păpuşile de-acum un deceniu au prins viaţă pentru mine, şi toată joaca de la 14 ani mi-a devenit meseria de acum. Nu mai ştiu cât de tare am strâns din ochii în timpul ăsta, dar ştiu sigur că nu am visat nimic altceva. 

Partea cea mai bună? Întotdeauna oamenii. Bonusul meu? Nu trebuie să port tocuri. Deci? Sunt cel mai norocos om din lume. 




00:09
Când cea mai bună prietenă a mea ieșise pe ușă cu ultimele bagaje, mă podidise plânsul și mai tare pentru că începusem să realizez ce avea să se întâmple. Mă plimbam prin casa pe jumătate goală doar cu întrebările mele răsunând între pereții săi și știm cu toții că ecoul nu dă cele mai bune sfaturi...

I-am văzut lucrurile lui buluc în casă într-o zi de duminică. Am încercat să îi fac loc în dulapuri, dar nu știam cum să reamenajez camera Corinei. Apoi am înțeles și de ce: nu mai avusesem niciodată o sufragerie a mea de decorat. După ce am reușit să mut câteva cutii, ne-am tot urmat unul pe altul cu grijă, cu o anumită teamă parcă de a nu ne sparge la o privire sau o ciocnire în bucătăria minusculă. Am priceput din nou de ce: nu mai stătusem niciodată doar noi doi în toată casă și nu știam în ce încăpere ar trebui să ne petrecem mai mult timp.

Către primele nostre nopți reușesc acum să privesc ușurată, deși cuvintele ne ieșeau pe gură cu greutăți de zece kilograme în jurul lor. Ne cuibăream în plapumă și, acolo, în acele momente de semi liniște, avea el curaj să spună ceva ce ne frământa pe amândoi: 3 zile de când stăm împreună și încă te iubesc. Apoi ne umfla râsul pe amândoi, din nou însă, cu o măsură înjumătățită.

Au trecut cinci ani de când ne iubim, dar două săptămâni de când locuim împreună și trăim un nou început. I-am dat cu teamă cheile de la casă, fără să realizez că pe cele de la inima mea le avea de mult, și că dacă nu a stricat nimic acolo, niște farfurii sparte în bucătărie ar fi fost o prostie. Ne-am pus amândoi atâtea întrebări, fără să știm că ne-am răspuns constant la ele, în fiecare zi, de acum cinci toamne încoace. Ne-am gândit atât de mult la locul din casă în care ar trebui să stăm, când el a fost mereu fix între noi, unul în brațele celuilalt. Dar am înțeles amândoi cât de fericiți eram de fapt, într-una din serile trecute când priveam către lună printre gene și am știut că nu avea niciun rost să ne întrebăm dacă aveam să dormim bine împreună, pentru că cele mai frumoase vise le trăiam deja.

Au trecut 1825 de zile și încă te iubesc, și o să continui să o fac mult după ce o să pierdem numărătoarea.



12:16
Ca orice suflet, m-am dat de multe ori peste cap și am aterizat diferit în fața oamenilor din viața mea. Foștii colegi de școală generală își aduc aminte într-un mod vivid pasiunea mea pentru culoarea roz. Mai târziu, cei care m-au cunoscut în liceu au făcut-o fie la evenimentele pe care le organizam după anotimpurile gândurilor mele de adolescentă, fie în Cărturești, ascultând Alexandrina Hristov și vorbind despre Paris. Cei cărora m-am prezentat câțiva ani mai târziu mă tot întreabă ce mai face Tibi și dacă mi-am luat pisică. Pentru fiecare dintre ei am fost pe rând "Dana cu rochiță", "Dana romantică", "Dana îndrăgostită", după anii care au trecut peste fiecare vis de-al meu ascuns bine în cele două gropițe simetrice din obraji.
Însă, pentru toți cei care m-au cunoscut, dincolo de mine de-atunci, cea care a dat o singură mână prinsă în sute de feluri de atâția oameni, stau eu, "Dana care scrie frumos", așa cum m-a numit o fostă colegă, surprinsă că mă vede după prea mult timp.
Am fost un șantier. Timp de doi ani, am construit la viața mea cărămidă cu cărămidă și m-am simțit ca un zid care nu se mai termină. Uneori m-am dărâmat atât de mult sub furtuni grele, încât am crezut că îmi văd temelia. Din când în când am rămas fără materiale și m-am încropit cu ce am avut la îndemână. Au fost multe dăți în care nu am știut de unde să mă apuc, așa că m-am zidit acolo unde am simțit că pot să mă înalț. Îmi lipsesc în continuare câteva țigle de pe casă și mai am nevoie de mici finisaje interioare, dar am reușit să curăț tot molozul din pragul meu. Sunt gata să îmi așez covorașul de la intrare față și să deschid ușa. Trebuie doar să îmi aduc aminte cum se aude un ciocănit.


19:57

22:43
Ma chinui sa dau un sens cuvintelor mele ca sa devina cineva in scurta lor viata, sa nu sune a ecou surd intre munti pustii. Le pastrez pentru o posteritate apropiata, mai buna, nu vreau sa moara sacrificate pe o retina plictisita. Nu vreau sa fie gloante oarbe, ci sa mearga direct la tinta si sa explodeze in mii de stari intr-o singura fiinta. Imi doresc sa fie mai bune ca mine, sa fie cea care eu nu sunt. Nu imi propun sa fie vorbe de poet neinteles si apreciat de dragul neintelegerii, ci de om ca toti oamenii, dar definit prin cuvinte inainte de sine insusi. Sa ma completeze perfect, sa fie ele jumatatile mele lipsa pentru orice intreg care as putea deveni vreodata. In curand.

22:02
Imi luasem o cutiuta roz cu catifea, la fel ca dorintele mele pentru noul an. Am scris mai multe biletele cu litere mici, parca ascunse de teama ca nu cumva sa imi fure cineva visele, desi cine le-ar fi vrut asa, neimplinite? Le-am inghesuit adanc in suflet, dar m-am gandit totusi ca ar sta mai bine in fundul dulapului de acasa. Si apoi m-am intors in Bucuresti.

Nu stiu daca pana acum am mai avut un astfel de an. Pentru ca au fost zile in care imi simteam propriile grimase in drum spre birou. Zile in care grijile mi se strangeau undeva intre linile incruntarilor mele, curgandu-mi deasupra ochilor si inchizandu-mi pleoapele fix in fata lucrurilor cu adevarat importante. Saptamani la rand numaram pe degete zile, in timp ce asteptam culoarea verde la trecerea de pietoni; si le pierdeam sirul, nu pentru ca erau multe, ci pentru ca nu vedeam mare lucru dincolo de unele. Am pierdut zeci de nopti urmarind cu degetul aratator milioane de randuri doar pentru a ajunge la cel care conta cu adevarat - randul din fata. Multe dati in care am plans si nu mai stiu de ce, sunt insa destul de sigura ca de teama sau disperare, pentru ca lacrimile sunt intotdeauna ultimatumul cuvintelor noastre nerostite si al gandurilor impotmolite. Imi aduc aminte cum curgeau printre gropitele din obraji si se prelungeau pana spre cele din maini, iar eu incercam sa le usuc si sa astup intr-un fel sau altul craterele care erau de fapt.

Si nici acum nu stiu cum m-am intamplat in ultimele 12 luni. Am incercat sa tin pasul cu cateva biletele aruncate intr-un borcan in care se vroiau a fi pastrate momentele de fericire din 2013, astfel incat, acum, la final, sa il sparg precum o pusculita si sa ma imbogatesc de zambete. Ele au fost insa doar un pumn de hartii si anul a venit cu multe palme. Cumva, intre ele, imi aduc totusi aminte de senzatia de implinire si de iarba mai verde pe care o ai numai dupa boala, chiar daca toata lumea poate fi in realitate pierduta si gri. De ziua in care am reusit sa pun punctul pe I, de cea in care radiam de fericire necontrolata si nePR-izata. De fiecare veste buna care ma lovea, de fiecare secunda mult prea pretioasa pentru a fi pierduta pe cautarea unui pix si a unei coli spre insemnare. De scurta perioada in care mi-am bagat mainile in buzunare odata ajunsa la trecerea de pietoni, pentru ca asta era urmatorul pas care nu imi iesea niciodata la socoteala. De fiecare data cand reuseam sa ma accept pe mine asa cum eram la finalul zilei: castigatoare sau cu dorinta de a participa din nou.

Acum, mi-am mazgalit iarasi toate dorintele. Le-am aruncat in aceeasi cutie roz cu catifea si le-am inghesuit in dulap, desi cred totusi ca ar fi mai siguranta in planurile mele de orice inceput de zi. Am sa ma intorc in Bucuresti si apoi acasa, pentru ca acestea sunt drumurile pe care am sa le bat an de an. O sa imi fac rost de zapada, de rasete frenetice si de multe artificii care sa ma incalzeasca si sa imi straluceasca in 2014. N-o sa am incheiere cu multe metafore pentru acest articol si, implicit, nici pentru un an care mi-a mirosit in continuu a calamina si care mi-a implinit unele vise cu lingurita. O sa am doar un inceput cu iz dulce de incredere, care stiu ca imi va aduce impliniri cu sacul. 



00:27

00:38
La inceput, eram eu si un brad natural imens care mirosea in toata casa. Ma intepam in acele lui de fiecare data cand paseam cu piciorusele goale ca sa mai jumulesc vreo ciocolatica. Merita mereu efortul. Erau ai mei si un catel Spaniel de jucarie, de care imi feream toate papusile pentru ca puteam sa jur ca avea sa mi le manance cand m-as fi intors cu spatele. Erau bunica si mamaia care framantau cozonaci invartind cate trei castroane deodata. Si o casa cu o curte mare, cu zapada, cu tata care imi facea om de zapada si cu soba fierbinte de care ma lipeam cu picioarele, in timp ce stateam intinsa pe spate si ma uitam la televizor, la reclame.

Apoi am fost eu si mama, carand un brad artificial de vreo 2 metri. Era dimineata de Craciun in apartamentul prin care ma dadeam pe gresie ca pe gheata, cu un brat de dulciuri si hainute noi. Dormitorul meu mic si plin de jucarii de plus in care ma inchideam cu orele ca sa citesc volumele cu Harry Potter primite de la Mos Craciun. Erau fini si nasi, erau multi musafiri si cadouri la orice pas. Oameni tineri si copii.

In urma cu cativa ani, eram eu si fetele. Inghetam in statie, asteptand-o pe Habiba, ca sa mergem in vesnicul mall pentru a le lua cadouri alor nostri. Nu ne luam si noi una pentru cealalta, pentru ca stiam ca nu aveam suficienti bani si ne intelegeam perfect, ba chiar nu aveam nicio pretentie. Era acelasi brad artificial in fata caruia o machiam pe mama pentru ca trebuia sa plecam in vizite. Era un sms pe care il asteptam in timpul mesei de Craciun si care nu mai sosea. Era o nerabdare de a pleca departe de orice ruda, desi nu stiam exact de ce si nici incotro unde.

Acum sunt eu si ai mei si bradul impodobit doar de mama, pentru ca eu vin mereu prea tarziu din Bucuresti. Ne vom strange, la fel ca in ultimii 3 ani, in jurul sau, ca sa deschidem cadouri. Vor fi cateva fotografii facute stangaci, dar descarcate imediat si printate la scurt timp dupa sarbatori, pentru ca stim noi de ce. Voi fi eu cu tata uitandu-ne la televizor, eu cu mama, tinandu-i companie in bucatarie si ascultand colindele care ii plac ei. Vom fi noi toti sperand fiecare la nimic altceva decat liniste, familie si un inceput de poveste asemanator cu cel de acum 20 de ani. Poate si un catel Spaniel de jucarie, as spune eu.


15:47
Scriu din ce in ce mai rar si oamenii ma intreaba "de ce?". E o intrebare nefiresc de personala pentru mine, ca si cum o femeie ar fi intrebata de ce nu isi mai iubeste sotul. Si nu stiu. As spune pentru ca avem cu totii momentele noastre de tacere, pentru ca, in orice relatie, chiar si cea cu sine, intervin unele perioade de liniste.

Nu pot ridica din umeri, pentru ca mainile nu tin niciodata loc de explicatii si nici nu umplu spatii goale. Nici privirea din pamant nu functioneaza, pentru ca nu mi-e rusine sa spun ca sunt in pauza tehnica. De cafea, de cuvinte, de rotite care nu mai merg bine, de acel ceva care nu mai ticaie in mine.

Am scris din ce in ce mai rar si nu e lipsa de inspiratie, pentru ca am plamani suficient de puternici ca sa imi strig fluturii, florile, buruienile, spinii, arsurile, dulceturile. Si nu promit ca am sa revin imediat. Asa ca nu pot decat sa dau vina pe timp. Daca nu il am pentru mine, de ce l-as avea pentru gandurile mele? Dar daca el m-ar avea pe mine, m-ar pierde doar ca sa scrie?

20:32
 

23:12
"Sunt o femeie ca oricare alta.
Cum de am fost in stare sa fac o fata ca tine?
Atat de frumoasa, de isteata
si atat de buna..."

Draga mami,

Eu am avut intotdeauna probleme cu timpul, cu primele dati, cu inceputurile, si tu stii cel mai bine asta, doar m-ai asteptat 7 ani. Si cu toate ca, paradoxal, lucreaz in comunicare, stiu ca nu te miri ca articolul de fata vine la cateva zile dupa ce ai  implinit 49 de ani - trebuie sa sap ceva mai adanc dupa cuvintele din inima, pentru ca cele de la suprafata se duc pe rapoarte si prezentari zilnice.

Sunt multe lucruri pe care nu le cunosti despre mine, dar pe care ai fi putut sa le stii. Multe despre care ai fi putut sa ma inveti mai bine sau cu care ai fi putut sa ma ajuti. M-am prins totusi de mult ca nu esti vreo eroina, pentru ca nu m-ai putut prinde ori de cate ori am cazut, dar cred ca esti cel mai puternic om din lume pentru ca ai avut rabdare sa cresti bine un copil care nu stia sa se fereasca de balauri. Si mai stii cand te intrebam de ce nu ai si tu unghii lungi si lacuite, ca alte mamici? Am realizat atunci ca nici printesa nu esti, dar ca totusi, cumva, eu eram cea mai bogata fetita din lume. Pe masura ce am crescut, mi-am dat seama ca si tu credeai ca esti cea mai avuta mamica din lume, cand te intorceai fericita de la sedintele cu parintii in care stateai mereu in prima banca, doar ca sa auzi mai bine laudele despre mine.

Poate ca nu esti cea mai buna mama din lume, dar nici eu n-am fost cel mai minunat copil, si in ochii mei esti perfecta. M-ai invatat sa nu renunt, pentru ca asa suntem noi, nu reusim de prima data. N-am avut niciodata vreo depresie, pentru ca tu mi-ai repetat de miliarde de ori ca orice problema se rezolva. M-am ascuns de multe ori dupa fusta atunci cand imi era teama, si acum se ascund altii dupa mine, pentru ca omul asta m-ai invatat sa fiu. Am mai multa scoala decat tine, dar tu stii sa-mi citesti cel mai bine gandurile si privirile de fiecare data cand apar in pragul usii. Nu sunt o persoana prea deschisa, vorbele despre ceea ce simt nu ma dau afara din casa, dar rasuflu usurata pentru ca tu stii ca te iubesc fara sa ti-o spun zilnic.

Imi pare rau ca iti spun asta atat de tarziu, dar sa stii ca de-abia am inceput. Stiu ca am ratat ziua ta de nastere si ca ani la rand nu am avut ce altceva sa iti daruiresc in afara de prostiile alea de felicitari pe care le pastrezi cu sfintenie. Stiu ca anii trec si peste mine, si peste tine, si ca in curand o sa imi fie ciuda pe timp si pe firea mea. Sunt constienta ca iti cer prea mult, chiar daca tu imi spui calma ca "mama o sa fie mereu langa tine", dar mai ai putina rabdare cu mine. Promit ca o sa merit asteptarea.


15:06
Se spune ca dragostea dureaza trei ani. In primul an cumperi mobila, in al doilea o asezi si in al treilea o imparti. Ca fiecare om intalneste o singura data o mare iubire in viata sa si ca toate relatiile care o preceda sunt iubiri de rodaj. Ca dragostea incepe cu apa de trandafiri si se incheie cu laturi. Citat din Frederic Beigbeder. Din memorie.

Tot liceul am crezut ca o relatie serioasa dureaza maxim cateva luni. Eram sigura ca iubirea te pocneste peste ochi la colt de strada in drum spre ore si ca arde la foc puternic pana nu mai ramane nimic din ea, in afara de cateva amintiri, regrete si porcismele ulterioare aferente oricarei despartiri. Pe mine m-a batut pe umar intr-un fast food si nu s-a lasat cu galagie si noduri in gat, dimpotriva chiar, imi inghiteam cartofii si hambugerul foarte elegant. Urmatoarele luni au fost acelea care m-au facut sa ma intreb de ce ani la rand mi-am dorit o lovitura puternica insotita de o vanataie care avea sa treaca oricum, cand puteam sa am parte de mangaieri constante care sa-mi faca mai fin sufletul atins parca pana atunci numai cu glaspapir.

In trei ani abia am invatat ca iubirea nu trebuie sa fie cu foc de artificii si bubuituri, ci cu luminite calde si silentioase, ca cele din bradul de Craciun. Ca marile romane eterne nu se compara cu povestioarele zilnice in care el nu se joaca Super Mario pe telefon atunci cand e plictisit, doar pentru ca stie ca imi place mie si ca m-as bosumfla daca mi-ar strica nivelul. Ca barbatii care organizeaza cine romantice cu duzine de trandafiri palesc in fata celui care mananca la McDonalds numai cu mine si nimeni altcineva. Ca "pana la adanci batraneti" e nimic pe langa zece zile in care o varicela urata te transforma intr-un soi de monstru si el te minte ca a avut aceasta boala in copilarie doar ca sa fie sigur ca iti mananci supa si ca te dai cu calamina.

As spune ca inceputul dureaza trei ani. Eu cred ca un cuplu n-are nevoie de mobila, si ca tot ce trebuie sa imparta este un zambet si-un asternut. Si cred ca nu poti vorbi despre cea mai mare iubire pana pe patul de moarte, iar atunci preferi doar sa-ti pastreazi gandurile pentru tine. Si mai cred ca e o prostie ca dragostea sa miroasa a apa de trandafiri, cand ar putea sa poarte pur si simplu parfumul noptilor voastre. Citat din Dana Carastoian. Din suflet.

00:02

11:11
"Habiba, eu nu vreau sa ma pozezi cu aparatul asta, uite si tu, imi scoate toate punctele.."

Ma uitam la poza pe care Habiba mi-o facuse si strambam din nasul care mi se parea plin de pori. Ea dadea din cap entuziasmata si ranjea larg, neintelegand supararea mea. Ma incruntam la obiectivul care fotografia ceata din parcul Tabacariei, dar cu fiecare cadru, imi mai disparea cate o incretitura de pe frunte...

"Hai stai acolo, asa, asa, nu, mai la dreapta, mai, maaaai, gata! Suuuper!"

Erau primii ani de liceu si a doua zi de Pasti. Habiba primise cadou de iepuras un Canon EOS 350D si dupa ce a reusit sa isi usuce lacrimile de fericire din ochi ca sa poata sa il vada mai clar, m-a scos la o plimbare. Am lasat finii si nasii sa chefuiasca si noi ne-am vazut de propria noastra sarbatoare. Pe la 13 ani saream in sus de fericire cand prindeam telefonul cu camera al fratelui Habibei mele. Ne-am pozat cu el si de sus, si de jos, si din profil, pana cand ne-am prins ca partile noastre bune sunt cele stangi si ca eu trebuie sa stau in fata ei, cu spatele la ea, dar cu capul usor inclinat a pisiceala. Ambitia a lovit-o pe Habiba intr-un Craciun si a decis sa isi cumpere o camera digitala. Era un pas mic pentru omenire, dar unul de urias pentru noi si vietile noastre sociale, pentru ca eram singurele care la vremea aceea nu urmam trendul odios cu pozele cu telefonul in oglinda - de ce am fi facut-o, daca noi stiam atat de bine cum da cealalta frumos intr-o fotografie normala?



"Treci in dreapta, asta e partea mea buna!"

Asa ca in acea zi racoroasa de Pasti, atinsesem apogeul - Habiba, increzatoare, il prinsese pe Dumnezeu de un picior, eu, mai sceptica, doar de glezna. Ea incantata de claritatea cu care ieseau pozele, eu il dubiu, gandindu-ma la firele de par care stateau aiurea si alti demoni care pot strica fotografiile fetelor. La scurt timp, m-am vindecat frumos de fobia claritatii si mi-am dat seama, pentru a mia oara in viata, ca imi plac lucrurile bine conturate. Am descoperit ca toata frumusetea amintirilor sta in pozele alb negru, ca ochii mei dau cel mai bine cu frunzele uscate ale toamnei, ca imi place sa ma tavalesc prin nisip si Habiba cu aparatul odata cu mine, ca tineretea noastra stralucea puternic in locurile vechi si ca e minunat sa ai cu ce sa iti surprinzi fericirea, ca sa te minunezi de ea in momentele mai grele.

"Hai ma!!! Serios...? Hai maaa!!!"

Din nou, incruntata, cu nasul in laptop, astazi, intr-o seara ploioasa si rece. Habiba imi spune ca are un cadou pentru mine si brusc m-am gandit la ziua mea de care ma mai desparte cateva saptamani bune. Imi intinde din pragul usii o punga gri. Nu fac legatura. Bag nasul in ea. Era aparatul nostru vechi, pe care nu il mai foloseam de mult, pentru ca ne-am intins ca apa pe tarm (asta ca sa nu spun ca tiganul) la cel al iubitului Habibei mele, mult mai performant. Era chiar aparatul cu care ne pozam ca sa ne consolam cand eram suparate, cand ne simteam frumoase, cand vroiam sa nu ne pierdem privirile de la fiecare varsta. Aparatul care m-a vindecat de rusinea de camera si m-a facut sa zambesc sincer catre toti fotografii care si-au indreptat obiectivele catre mine, care m-a facut sa nu pun mai pun de ani de zile mana in fata unei lentile. Este aparatul nostru care a trecut de la ea la mine, pentru ca imi doream unul. Si nu unul oricare: cel in fata caruia am crescut, cel care poarta urmele degetelor noastre si fotografiile facute in fuga, asa cum ne place noua dealtfel.

"Habiba, acum!"

00:30
Am abandonat in urma cu cativa ani ideea de a face sport, si oricat de mult am incercat sa o resuscitez, ceva din mine se opune cu strictete. Fiecare hotarare de a nu merge la sala intr-o anumita dimineata si de a ramane acasa pentru inca o ora de somn, a fost platita cu remuscari si bosumflare. Dar la finalul fiecarei zile, in momentul in care imi arunc geanta pe orice scaun din apropiere si raman intinsa in pat pentru cateva minute cu paltonul pe mine, imi dau seama...

Eu am alergat toata viata mea. Un permanent, uneori involuntar si extenuant maraton, si numai Dumnezeu stie cati kilometri mai am si cate garduri mi-au ramas de sarit. 
Am alergat de mica dupa note mari, dupa carti bune, dupa orice m-ar putea ajuta sa ma dezvolt personal si profesional. M-am impiedicat de critici constructive sau menite sa darame tot ce cladisem, m-am acoperit in bandaje si plasturi si am mers mai departe, smulgand apoi unul cate unul de fiecare data cand reuseam ce imi propuneam.
Din prea multa dragoste sau vise adolescentine hranite de romane frantuzesti, am alergat dupa baieti care n-au fost in stare sa ridice nici macar o greutate pentru mine. Am ramas de multe ori fara aer si m-am trezit cu dureri intr-o parte sau alta, ca dupa jogging. Am pus o mana in sold si am ales sa continui, pentru ca stiu sigur ca la linia de sosire ma va astepta cineva suficient de puternic pentru amandoi.
Alerg de multe luni ca o nebuna intre birou si facultate, mancand pe fuga pe peron, asteptand metroul si ferindu-ma pe cat posibil de cainii de pe la Piata Romana. M-a prins noaptea de sute de ori pe stradutele din Militari, tarandu-mi picioarele obosite dupa mine, dar trezindu-ma a doua zi la aceeasi ora si pasind cu draptul in fata stangului, cu tot cu febra musculara.

Am alergat toata viata mea dupa vise, obiective, oameni, dupa "asa se cuvine" si "asa e mai bine", si nu e de mirare ca privesc ironic la o banda amarata dintr-o sala oarecare. Sunt deja campioana la sprint-uri si curse de rezistenta si am demonstrat deja ce era de demonstrat si in mod sigur nu ma voi opri aici. Asa ca, o banda...? Pe bune?!






15:12

19:56
Am descoperit-o pe Alexandrina Hristov acum 4 ani, intr-o vara caniculara in care eu si Habiba ne stingeam emotiile prin Carturesti, innecandu-ne amarul negru intr-un ceai si mai si. Ne-am indragostit de "Numai tu", pentru ca vorbea despre niste ochi verzi si cateva rani pe care parca le simteam pe undeva. Ne ascundeam de refrenul ei prin apusurile din Vama Veche si dupa-amiezile caldute de pe malul marii. Ne-a urmarit insa pana in lunile urmatoare, cand a dat frigul, si bine a facut, pentru ca, in anumite zile, era singurul care mie cel putin, imi aducea putina caldura.

Alexandrina Hristov se asculta toamna si nu stiu de ce. Musai intr-un septembrie in care incep sa cada frunzele, intr-un octombrie racoros si un noiembrie tarziu. Ii inteleg versurile doar atunci cand sunt bagata cu capul sub plapuma si imi vine sa ma legan usor pe muzica ei numai daca am un halat pufos pe mine. La melodiile ei ma gandesc de fiecare data cand ploaia imi bate in geamul autocarului sau cand trenul in care ma aflu calatoreste printre troiene, in drum spre Constanta. Datorita ei am o ditamai cutia de iasomie in casa si nu trebuie sa astept insomniile ca sa imi odihnesc cu o cana de ceai gandurile care imi alearga uneori disperate prin minte.

Cred ca nu exista melodie de-a ei pe care sa nu fi lacrimat macar un pic vreodata. De suparare, de fericire, de liniste, de saxofon si pian, de stare de caldut si bine. Nu stiu de ce o ascult pe Alexandrina numai toamna, probabil pentru ca "baby, baby, baby, viata-i frumoasa" doar cand sunt frunze uscate prin jur si poate ca fericirea este intr-adevar o cana de ciocolata calda bauta in noiembrie.

21:14
Era o zi ploioasa si rece exact ca asta in urma cu trei ani cand ajungeam in Bucuresti. Intr-o zi de miercuri, am ajuns cu Habiba in capitala cu doua masini de "strict necesar". Apartamentul era plin de moloz si ai nostri n-au reusit sa plece fara lacrimi in ochi si indoieli serioase. In prima seara, am inundat cinci etaje. Vecini se perindau pe holul nostru lung si noi ne gandeam cat de ghinioste puteam fi. In prima noapte, eu si Habiba am adormit tinandu-ne de mana. Casa era mare, noi singure, iar zgomotele puternice si multe pentru un bloc de pensionari. A doua zi, un vecin a intrat peste noi, si la scurt timp dupa asta, a regretat ca a intrat asa intr-o locuinta de fete. In a doua seara, Stefan, prietenul nostru, a dormit la noi, si ne-am simtit mai bine. Apoi a venit Delia si ne-am dat seama ca e mai fain sa fim speriate toate trei, decat doar doua.

Tot intr-o zi ploioasa, am reusit sa iau fiecare balta in drum spre prima zi de facultate, nu inainte sa ma pierd inevitabil prin pasajul Unirii. Purtam o bascuta neagra care mi-a picat pe ochi cand am intrat in sala, pentru ca se umpluse de apa. Incepuse apoi deja sa ninga si sa se faca baltoace in ziua in care am realizat ca ma aflu in locul potrivit, pentru ca adunasem multe stelute la seminarul lui Carlan.

Incepea sa picure in seara in care ma grabeam cu Habiba si cu baiatul meu cu maini calde catre concertul Alexandrinei Hristov. Era prima zi de noiembrie si primele noastre saptamani in care ne dezmeticeam unul pe celelalt. Stateam la balconul dinauntrul Operei si ii zambeam larg la poze Habibei care era la parter. De dupa parul meu ondulat, scotea si el capul, privind dezorientat in toate partile. Ala a fost momentul in care am realizat ca acel noiembrie a fost cel mai special de pana atunci.

Au trecut trei veri in care am preferat sa renunt in mare parte la soarele din Constanta si inca trei ierni in care am uitat ce inseamna o iarna blanda. Am avut parte de multe zile ploioase si reci in Bucuresti: la unele ma asteptam, altele m-au luat prin suprindere si mai sunt si acelea care mi-au rupt umbrela de tot. Nu cred insa ca voi regreta vreodata furtuna pe care am pornit-o plecand de acasa. La urma urmei, Bucurestiul este un uragan si nu esti fericit pana cand nu incepe sa te ia pe sus.

23:46

22:32
Copyright © 2015 Dana Carastoian | Designed by VeeThemes.com