Aveam vreo şase ani când am învăţat să mâzgălesc primele litere, şi mai puţin de 14 când am pus pentru prima dată mâna pe un clipboard, pe care atunci îl numeam simplu, mapă. Mi-am prins în el o foaie pe care notasem câteva nume şi un discurs de "Bun venit!" adresat colegilor mei...de clasa a şaptea. Lansam primul număr al revistei Miss Perfect, acel viitor "bestseller" al Şcolii Nr. 23 din Constanţa, la care lucrasem săptămâni la rând alături de cele mai bune prietene ale mele. Pusesem la punct împreună un întreg eveniment dedicat în sala de sport. Îmi aduc aminte doar cât de mult m-am chinuit să merg pe tocuri din clasă până în mondena locaţie şi cât de puternic aplaudau colegii momentele ce se întâmplau pe scena delimitată de catedră şi primul şir de băncuţe.

Luna asta se împlinesc 10 ani de când am ştiut ce vreau să fac atunci când aveam să fiu mare. De când am înţeles că pentru mine cel mai frumos cuplu este scrisul şi evenimentul. De când am realizat că Ying şi Yang sunt nimic pe lângă liniştea şi furtuna pe care le simt în faţa foii de hârtie, şi că orele pline de crize de dinaintea unui show merită toate bătăile de inimă simţite în gât. Cumva, toate păpuşile de-acum un deceniu au prins viaţă pentru mine, şi toată joaca de la 14 ani mi-a devenit meseria de acum. Nu mai ştiu cât de tare am strâns din ochii în timpul ăsta, dar ştiu sigur că nu am visat nimic altceva. 

Partea cea mai bună? Întotdeauna oamenii. Bonusul meu? Nu trebuie să port tocuri. Deci? Sunt cel mai norocos om din lume. 

cel mai norocos om din lume eveniment job meserie revista scoala scris

00:09

Pe bancile facultatii invatam ca suntem noi si ei. Doua "specii" diferite, doua lumi diferite. De zeci de ani se tot scriu carti despre meseriile noastre si ale lor, si fiecare citeste despre celalalt pentru a invata cum gandeste dusmanul.

Acum mult timp, jurnalistii si oamenii de PR nu se intelegeau mai deloc. Dupa anii '90, ambele tabere s-au mai calmat un pic, cel putin aparent. Neintelegerile dintre noi si ei sunt totusi la fel de firesti ca oricare altele din istoria lumii, pentru ca suntem ca apa si focul: ei se aprind la orice ar putea fi un material care sa le propulseze cariera cat mai departe, noi incercam sa stingem orice urma de scandal, pentru binele clientului si al meseriei noastre.

In cursurile noastre, la capitolul care trata organizarea unei conferinte de presa, ni se sublinia clar ca riscam un esec daca anuntam ca incepem la o anumita ora si intarziem, pentru ca jurnalistii sunt oameni ocupati si se vor ridica imediat de pe scaune. In cursurile lor, la acelasi capitol, ei erau invatati ca nimeni nu ii asteapta si ca vor pierde informatia daca nu sunt acolo la fix. Timp de 3 ani, profesorii nu au pierdut nici o ocazie pentru a ne aduce aminte (in modul cel mai subtil, bineinteles) ca jurnalistii sunt niste fiare insetate de scandal, care vor pune vesnic intrebari incomode, care vor da cu noi de totii peretii si chiar si dincolo de acestia. Fix in acelasi interval de timp, ei sunt invatati ca noi, oamenii de PR, avem mereu ceva de ascuns, ca tragem o cortina rosie si frumoasa peste orice dezastru. Te cam uiti chioras la portretul "monstrului" cand una dintre cele mai bune prietene ale tale este jurnalista si traiti impreuna sub acoperis de ceva timp. Cand toata facultatea ati impartit acelasi pat in care stateati si lucrati separat la cate ceva - una la o tema pentru radio, alta la un plan de campanie, cand v-ati oprit de atatea ori una la tocul usii celeilalte pentru discutii interminabile, cand v-ati inteles asa cum nimeni nu o mai facea atunci cand ati decis sa lucrati si sa faceti facultatea in acelasi timp, iti cam vine sa te intrebi de ce oare ai vrea sa iei 10 la un examen al carui curs incearca sa te invete ca unul din oamenii preferati din viata ta nu este de fapt om la fel ca tine...?

carti conferinta de presa curs dusman facultate jurnalism meserie monstru neintelegere PR

11:47