You're in a lions' fight. Just because you didn't win doesn't mean you don't know how to roar.
(Richard Webber in "Grey's Anatomy")
(Richard Webber in "Grey's Anatomy")
Cand personajul Cristina din “Grey’s Anatomy” a fost abandonata si inconjurata de o gramada de probleme printre care si experienta unui avort prin care ar fi crezut ca trebuie sa treaca singura, doctorii i-au spus ca are nevoie de o prietena, o persoana care sa fie acolo pentru ea: sa o duca acasa dupa operatie, sa aiba grija de ea cateva ore, sa fie gata sa intervina in caz de ceva. Cristina a avut persoana ei...imi place sa cred ca am si eu persoana mea.
Cu totii avem nevoie de astfel de oameni in vietile noastre. Ne place sa credem ca daca impartim cateva amintiri si experiente neplacute, durerea sau fericirea ne leaga pe viata. Obisnuim sa judecam cantitativ, ne e greu sa lasam in urma pe cineva cu care ne intersectam zilnic si care in loc sa fie langa noi din toate punctele vedere, ne priveste lung si arunca un « o sa fie bine... » anemic, fara ca macar sa stie despre ce e vorba. Acea persoana pune mereu intrebari cand te vede ca ai o fata lunga, cand te vede ca te misti in scaun intr-un fel in care nu o faci de obicei sau cand observa ca esti panicat. Te asculta fara sa judece, te asculta fara sa iti dea senzatia ca ii faci rana la urechi, te asculta cu atentie iar apoi te sfatuieste cu patos si sinceritate, fara nici un interes personal.
Cu totii avem nevoie de persoana aceea speciala din viata noastra, persoana care sa te ia de umeri cand esti panicat si sa iti spuna « o sa se rezolve, m-am rugat pentru tine ! », si sa stii ca vorbeste intr-adevar serios, pentru ca ai sunat-o cu o seara inainte panicata si obosita si satula si a empatizat cu tine, ba chiar te-a calmat. E persoana aia pe care o vrei langa tine la nunta ta, in camera in care te pregatesti turbata pentru ca ai impresia ca ai transpirat rochia, ca ti s-a intins machiajul si ti s-au pleostit florile din par. O vrei pentru ca stii ca e singura ca o sa iti spuna ca esti cea mai frumoasa mireasa si ca o s-o si crezi !
Vrem persoana care sa ne fie constiinta uneori, sa ne spuna cand exgeram sau cand judecam prea aspru, sa traga frana in locul nostru cand pierdem controlul si nu ne dam seama. Vrem persoana cu care sa simtim ca face « click », ca suntem pe aceeasi unda, pe care sa o vedem cum zambeste uimita si face ochii mari de surprindere pentru ca se identifica in anumite situatii cu noi. Este persoana de care te-ai atasat atat de tare, incat de la telefoane de serviciu sau proiecte, ai ajuns s-o suni numai ca sa vezi ce mai face prin casa sau daca s-a scarbit de vreun curs anume. Si asta numai pentru ca te-ai obisnuit sa te asculte, sa chicoteasca la rautatile tale si sa ti le inteleaga uneori, sa se uite urat la tine cand intinzi coarda si, mai ales, pentru ca te-ai obisnuit cu gandul ca tot ce ii spui ramane intre voi.
Eu am persoana mea care astazi implineste 22 de ani, desi nu vrea, pentru ca, dintr-un motiv ciudat pe care il stie numai ea (si imi rod unghiile numai ca sa nu incerc sa judec si macar de ziua ei sa fiu ca ea !!!), nu ii plac numerele pare. La multi ani, Denna! Iti doresc tot binele din lume si sunt sigura ca o sa il ai, pentru ca oameni buni atrag lucruri bune. Iti doresc sa fii fericita in felul in care iti doresti tu, sa fii sanatoasa pentru ca te chinui atat de mult sa ma convingi sa mananc chestii eco si bio si ar fi paradoxal daca te-ai imbolnavi tocmai tu, sa fii frumoasa si stralucitoare si sa fii acea persoana pentru toti oamenii pe care ii iubesti!
P.S: paradoxal, dupa atatea zile si ore petrecute impreuna la facultate sau la birou, dupa aproape 2 ani de cand ne cunoastem, avem o singura poza amarata impreuna...totusi valoreaza mai mult decat albume intregi cu alti oameni...
Eu nu am sa mai cred niciodata o persoana care imi spune ca nu are prejudecati si ca nu discrimineaza sub nici o forma. Pentru ca am realizat chiar in urma cu cateva ore ca oamenii sunt atat de critici si de ancorati in cerintele societatii actuale, incat au ajuns sa judece fara ca macar sa realizeze acest lucru.
"-Vezi? Ea este atat de slaba pentru ca nu isi iubeste prietenul!", si am inceput sa ranjesc. Dar atat mi-a trebuit. Am simtit brusc cum iubitul meu devine serios si cum ma "pocneste" cu un argument:
"-E slaba pentru ca are probleme foarte mari de sanatate. O doare aia, aia, aia. Sa nu mai spui niciodata asa ceva, nu ai vrea sa fii in locul ei!"
Si tacere. Intre noi, pentru ca in mintea mea deja incepeau sa apara zeci de intrebari. Asa m-am gandit eu ca oamenii (nu numai iubitul meu sau eu, ci oricine de pe strada) tind sa manifeste mila pentru o persoana pe care o anumita boala a slabit-o. Ne pare rau pentru ea, nu deschidem subiectul, incercam sa o sprijinim cat putem, e treaba serioasa. Pe de alta parte, tot aceeasi oameni tind sa rada de o persoana pe care boala a ingrasat-o. Ni se pare comic, ni se pare imposibil sa ai o problema de sanatate si sa fii gras. Si pot chiar sa exemplific! O femeie bolnava de tiroida care a slabit va fi mereu compatimita, dar alta femeie bolnava din cauza aceleasi glande, dar care s-a ingrasat enorm, va fi peste tot tinta unor glume. Este adevarat ca majoritatea persoanelor supraponderale folosesc scuza cu sanatatea pentru greutatea exagerata si ca multe dintre ele pretind ca tin cura si iau pastile in timp ce mananca pe ascuns, dar nu este o regula generala.
Ideea mea este ca am ajuns sa avem prejudecati legate pana si de bolnavi. Le tinem partea celor slabi si ii criticam pe cei grasi, doar pentru ca societatea promoveaza silueta pana si in cazurile extreme. In mod indirect si inconstient, dar o face. Saaau pentru cei slabi sunt mai amarati si ne creeaza mai multa mila decat cei rotofei care ne lasa impresia ca o duc mai bine. Si ma gandeam unde am ajuns oare daca discriminam pana si oamenii bolnavi...Spre rusinea mea, am facut-o si eu pana acum, dar de azi incolo am de gand sa iau masuri , pentru ca rationamentul meu a fost total gresit. Ma mir ca nu s-a gasit nimeni pana acum care atunci cand m-a auzit cu "eeeh, e bolnava pentru ca e grasa, sigurrrr!!! e grasa pentru ca nu mananca mai putin", sa mi-o intoarca spunandu-mi "daaaa, si cica prietena ei e foarte slaba pentru ca e bolnava...eh daaa, e slaba pentru ca nu mananca mai mult!". Pentru ca asa ar fi fost corect, nu? La fel cum pentru mine a fost greu sa slabesc 2 kg, pentru altcineva este greu sa puna aceeasi greutate pe fund si pe picioare, indiferent cat ar manca. Dar cred ca prejudecata bate orice pretentie a omului ca fiind o fiinta rationala...
Am observat ca de fiecare data cand incep un articol simt nevoia sa fac o introducere. De data asta, am sa spun idee principala "fara anestezie" si fara invartit in jurul cozii: m-am saturat de vecina de deasupra care arunca tot ce ii vine pe geam!
Da, ai spune ca traieste in Bucuresti de zeci de ani, ca ar trebui sa stie mult mai multe si ca ea ar trebui ii faca educatie unei fete din "provincie", asa cum sunt eu. In bunul meu simt dobandit in Constanta, am tacut cateva luni bune la vederea mucurile de tigara si a firimiturilor de paine cu care hranea porumbeii. Ironic este faptul ca in primele zile in care ne-am mutat in capitala, eu si Habiba puneam putina paine uscata pe pervaz pentru pasari. Intr-o seara ne-am trezit la usa cu presedintele scarii si inca vreo 2-3 vecini foarte intrigati care au venit sa ne atentioneze la modul cel mai serios ca nu este bine ce facem, intrucat porumbeii fac multa mizerie. Paradoxal, locatarii din blocul nostru au avut grija sa ne spuna noua, nou-venitelor, regulile pe care unii dintre ei nu le stiu si ce sa mai vorbim de pus in aplicare...
Dar de cucoana de deasupra chiar m-am saturat. E ca si cum nu ar avea cos de gunoi in casa, intrucat am gasit pe pervaz tigari, capace de la sticle de ulei, pungi de chipsuri, oase, pana si pungi si carpe. Am incercat toate metodele posibile (legale si politicoase) cu dansa, de la batut obrazul in mod finut pana la rugat presedintele de scara sa ii transmita din partea noastra sa nu mai fie vita incaltata de Bucuresti si sa isi achizitioneze un cos de gunoi in casa. Evident, Habiba este cea care a procedat fair-play, daca era dupa mine as fi platit-o pe tipa care sta deasupra vecinei ce ne enerveaza pe noi numai ca sa ma lase timp de cateva zile sa arunc gunoiul pe fereastra, exact pe pervazul si in florile stimabilei cu pricina.
Citind astazi un curs despre presa scrisa si genurile de umor din discursul jurnalistic, Habiba pufneste usor in ras si imi citeste cateva randuri foarte elocvente pentru situatia noastra:
Ne gandeam noi ca in eventualitatea in care am avea o discutie cu vecina de deasupra si ea ar avea putina minte, cam asa s-ar desfasura dialogul. In cazul in care as primi un raspuns de genul, nu as ezita sub nici o forma sa imi pun cosul de gunoi peste tigarile doamnei, conform planului meu despre care sunt absolut convinsa ca ar da rezultate. Pentru ca intr-o asemenea flora si fauna bucuresteana, nu te poti face inteles daca nu vorbesti pe limba animalei de la etajul 7.
Da, ai spune ca traieste in Bucuresti de zeci de ani, ca ar trebui sa stie mult mai multe si ca ea ar trebui ii faca educatie unei fete din "provincie", asa cum sunt eu. In bunul meu simt dobandit in Constanta, am tacut cateva luni bune la vederea mucurile de tigara si a firimiturilor de paine cu care hranea porumbeii. Ironic este faptul ca in primele zile in care ne-am mutat in capitala, eu si Habiba puneam putina paine uscata pe pervaz pentru pasari. Intr-o seara ne-am trezit la usa cu presedintele scarii si inca vreo 2-3 vecini foarte intrigati care au venit sa ne atentioneze la modul cel mai serios ca nu este bine ce facem, intrucat porumbeii fac multa mizerie. Paradoxal, locatarii din blocul nostru au avut grija sa ne spuna noua, nou-venitelor, regulile pe care unii dintre ei nu le stiu si ce sa mai vorbim de pus in aplicare...
Dar de cucoana de deasupra chiar m-am saturat. E ca si cum nu ar avea cos de gunoi in casa, intrucat am gasit pe pervaz tigari, capace de la sticle de ulei, pungi de chipsuri, oase, pana si pungi si carpe. Am incercat toate metodele posibile (legale si politicoase) cu dansa, de la batut obrazul in mod finut pana la rugat presedintele de scara sa ii transmita din partea noastra sa nu mai fie vita incaltata de Bucuresti si sa isi achizitioneze un cos de gunoi in casa. Evident, Habiba este cea care a procedat fair-play, daca era dupa mine as fi platit-o pe tipa care sta deasupra vecinei ce ne enerveaza pe noi numai ca sa ma lase timp de cateva zile sa arunc gunoiul pe fereastra, exact pe pervazul si in florile stimabilei cu pricina.
Citind astazi un curs despre presa scrisa si genurile de umor din discursul jurnalistic, Habiba pufneste usor in ras si imi citeste cateva randuri foarte elocvente pentru situatia noastra:
-De ce aruncati scrumul pe terasa mea?
-De ce va puneti terasa sub tigarile mele?
Ne gandeam noi ca in eventualitatea in care am avea o discutie cu vecina de deasupra si ea ar avea putina minte, cam asa s-ar desfasura dialogul. In cazul in care as primi un raspuns de genul, nu as ezita sub nici o forma sa imi pun cosul de gunoi peste tigarile doamnei, conform planului meu despre care sunt absolut convinsa ca ar da rezultate. Pentru ca intr-o asemenea flora si fauna bucuresteana, nu te poti face inteles daca nu vorbesti pe limba animalei de la etajul 7.
Am o camasa. E barbateasca si e albastra si daca as vedea-o intr-un magazin nu as cumpara-o nici pentru tata, nici pentru iubitul meu, pentru ca pur si simplu nu imi place. Nici macar nu e alba, cu maneca lunga si nu arat sexy in ea asa cum am vazut eu prin filme. Are maneci scurte si nu vine bine, fundul meu nu arata frumos in ea.
Am o camasa. Nu sta ca lumea pe mine si nici macar pe posesorul ei. De fapt, nu ar sta bine nici macar pe un gard. Daca ar fi fost a mea, as fi aruncat-o de mult.
Am o camasa. A stat mai mult in intunericul unui dulap vechi si a fost atinsa deseori cu disperare de o pisica nebagata in seama, singura, ahtiata dupa alint, dar ignorata deseori de proprietari din motive simple: lipsa de timp, nestat acasa, treaba, drumuri de colo colo prin oras sau prin tara.
Am o camasa. Genul ala de camasa pe care as purta-o cand as face curatenie, pentru ca ma apoi s-o mototolesc pe undeva si s-o las intr-un colt de camera pana cand vine Habiba sa ma intrebe daca e a mea. Si m-as face ca ploua.
Dar am aceasta camasa. Care nu este a mea, dar pe care nu o voi mai da inapoi. Si e urata, dar e cea mai frumoasa. E singura haina care tine dorului de cald cand posesorul de fapt si de drept nu este prin preajma. Nu arata ca in filmele romantice, ca atunci cand ea adoarme imbracata in camasa lui, dar parfumul cu care este data depaseste cu mult un pat cu petale de trandafiri si alte dulcegarii pe care nici noi nu le mai credem oricum. Nu e alba, e albastra, dar daca s-ar decolora ar fi ca si cum mi-ar ramane pielea patata. Are maneci scurte, dar daca le-ar avea mai lungi, ar fi ca si cum as trai cu ceva in plus anexat corpului meu si nu as sti ce. E camasa pe care o port peste o pijama roz mult mai frumoasa, dar mai fada sentimental. Si n-as purta cu atata extaz si zambete tampe nici macar un costum de Louis Vuitton, pentru ca nu se mai poarta de mult aparentele intr-o relatie, ci fericirea...
Am o camasa. Nu sta ca lumea pe mine si nici macar pe posesorul ei. De fapt, nu ar sta bine nici macar pe un gard. Daca ar fi fost a mea, as fi aruncat-o de mult.
Am o camasa. A stat mai mult in intunericul unui dulap vechi si a fost atinsa deseori cu disperare de o pisica nebagata in seama, singura, ahtiata dupa alint, dar ignorata deseori de proprietari din motive simple: lipsa de timp, nestat acasa, treaba, drumuri de colo colo prin oras sau prin tara.
Am o camasa. Genul ala de camasa pe care as purta-o cand as face curatenie, pentru ca ma apoi s-o mototolesc pe undeva si s-o las intr-un colt de camera pana cand vine Habiba sa ma intrebe daca e a mea. Si m-as face ca ploua.
Dar am aceasta camasa. Care nu este a mea, dar pe care nu o voi mai da inapoi. Si e urata, dar e cea mai frumoasa. E singura haina care tine dorului de cald cand posesorul de fapt si de drept nu este prin preajma. Nu arata ca in filmele romantice, ca atunci cand ea adoarme imbracata in camasa lui, dar parfumul cu care este data depaseste cu mult un pat cu petale de trandafiri si alte dulcegarii pe care nici noi nu le mai credem oricum. Nu e alba, e albastra, dar daca s-ar decolora ar fi ca si cum mi-ar ramane pielea patata. Are maneci scurte, dar daca le-ar avea mai lungi, ar fi ca si cum as trai cu ceva in plus anexat corpului meu si nu as sti ce. E camasa pe care o port peste o pijama roz mult mai frumoasa, dar mai fada sentimental. Si n-as purta cu atata extaz si zambete tampe nici macar un costum de Louis Vuitton, pentru ca nu se mai poarta de mult aparentele intr-o relatie, ci fericirea...
Nu stiu cine a spus-o, dar pentru mine e foarte bine spusa!
As fi ipocrita daca nu as recunoaste ca, printre multe alte melodii, ascult si house-ul asta comercial care de cativa ani a pus stapanire pe piata muzicala romaneasca. In fond, unele piese sunt dragute, dansante, chiar daca majoritatea au versuri atat de previzibile, incat atunci cand dau drumul pe UTV am o senzatie interminabila de deja-vu. Treaca, mearga...
Dar de ceva vreme incoace parca asa-zisii artisti romani prea au intrecut toate limitele comercialului si ale culturii de consum. Mi-a fost dat sa ascult acum o saptamana intr-un taxi o piesa cu niste versuri care m-au dat pe spate si asa m-au lasat. Inca nu imi vine sa cred ca exista, inca sper ca e doar o gluma proasta. Dar damn it, nu e! Am cautat-o pe YouTube si e...aievea, ca sa spun asa. Asa ca va prezint in exclusivitate DJ BIGICE (da, stiu, probabil nu ati auzit de el in viata voastra si nici nu cred ca v-ati fi dorit cu ardoare acest lucru) si hit-ul verii 2012 in Romania - Marilena.
Si eu care credeam ca mai penibil ca la Eurovision nu se poate... Facand o paranteza, in ciuda faptului ca au existat destui romani care au incurajat Mandinga la concursul de acum o saptamana, eu chiar cred ca ne-am facut de rahat. Sincer. Pe scurt, fara pic de voce (orice om cu auzul neafectat s-a prins cat de prelucrat este glasul Elenei in melodia care este difuzata la tv si la radio in momentul in care a inceput sa cante live), un dans sincron prea simplu care mie cel putin imi amintea de niste papagali dansatori din filmul "Paulie" (trebuie sa-l vedeti!), incapacitatea de a face spectacol si, concluzia: de ce mama naibii am mers la Eurovision cu o piesa de club?! All in all, am luat un loc decent anul asta, mult prea bun pentru performanta noastra..se putea si mai rau.
Revenind, in ochii mei, muzica romaneasca nu a avut nici un moment in care sa decada mai mult de atat. Ce dracu' e "Shake it, Marilena"?! Am inteles morena, misterious girl, like a panda bear, like a bunny, dalinda, dar unde ne propunem sa ajungem? Vorba cuiva care a comentat la clipul piesei de pe YouTube...probabil in curand la "shake, shake it, Marioara lu' Mitica"...
Dar de ceva vreme incoace parca asa-zisii artisti romani prea au intrecut toate limitele comercialului si ale culturii de consum. Mi-a fost dat sa ascult acum o saptamana intr-un taxi o piesa cu niste versuri care m-au dat pe spate si asa m-au lasat. Inca nu imi vine sa cred ca exista, inca sper ca e doar o gluma proasta. Dar damn it, nu e! Am cautat-o pe YouTube si e...aievea, ca sa spun asa. Asa ca va prezint in exclusivitate DJ BIGICE (da, stiu, probabil nu ati auzit de el in viata voastra si nici nu cred ca v-ati fi dorit cu ardoare acest lucru) si hit-ul verii 2012 in Romania - Marilena.
Si eu care credeam ca mai penibil ca la Eurovision nu se poate... Facand o paranteza, in ciuda faptului ca au existat destui romani care au incurajat Mandinga la concursul de acum o saptamana, eu chiar cred ca ne-am facut de rahat. Sincer. Pe scurt, fara pic de voce (orice om cu auzul neafectat s-a prins cat de prelucrat este glasul Elenei in melodia care este difuzata la tv si la radio in momentul in care a inceput sa cante live), un dans sincron prea simplu care mie cel putin imi amintea de niste papagali dansatori din filmul "Paulie" (trebuie sa-l vedeti!), incapacitatea de a face spectacol si, concluzia: de ce mama naibii am mers la Eurovision cu o piesa de club?! All in all, am luat un loc decent anul asta, mult prea bun pentru performanta noastra..se putea si mai rau.
Revenind, in ochii mei, muzica romaneasca nu a avut nici un moment in care sa decada mai mult de atat. Ce dracu' e "Shake it, Marilena"?! Am inteles morena, misterious girl, like a panda bear, like a bunny, dalinda, dar unde ne propunem sa ajungem? Vorba cuiva care a comentat la clipul piesei de pe YouTube...probabil in curand la "shake, shake it, Marioara lu' Mitica"...
Asta e vorba unei colege de grupa. Cand am auzit-o prima oara, am bufnit intr-un ras care de fapt nu prea era al meu, pentru ca mi-am dat seama ca era al naibii de adevarat. Pana nu pici lat dupa o zi de munca sau de umblat cu diverse comisioane, nu ai rezolvat nimic. Si ma gandeam cum e momentul ala in care tu zaci intins la orizontala, cu ochii in tavan, bifand in minte ce ai facut deja si ce mai trebuie sa faci a doua zi, aratand sfarsit, cu cearcane si fiind atat de obosit incat nici macar nu poti deschide gura pentru a te plange. Sa vina atunci un copil langa tine si sa iti ceara sa te joci cu el sau sa ii acorzi macar putina atentie. Tu sa ii spui "nu pot, sunt obosit, am fugit toata ziua de colo colo, ce nu intelegi?" si el sa iti raspunda "ah, pai si eu am alergat afara si m-am jucat de dimineata pana seara, si nu sunt obosit!". Ala e momentul in care tot ce poti sa faci este sa arunci un zambet anemic si sa te gandesti la ce iti spuneau ai tai cand erai mic: "dormi mama, ca dupa ce o sa cresti, o sa vrei sa te odihnesti si n-o sa mai ai timp". Fuck, cata dreptate...!
"Ziua copilului s-a transformat in ziua copilului "din noi". Tehnicalitati.", spunea cineva pe Facebook mai devreme. Si adevarul este ca nu am vazut copilasi de 13-14 ani postand astazi poze cu baloane sau cu activitati de 1 iunie. Probabil din cauza unei rusini pe care doar ei o inteleg...In schimb, cei care au ajuns deja la varsta de 18-19 ani plang dupa vremurile de curand apuse, cand nu aveau nici o grija, cand parintii le aduceau pe tava aproape totul, cand tot ce faceau era sa mearga la scoala si sa doarma in banca, apoi sa cutreiere orasul in lung si in lat. Cei care trec de 20-22 de ani se agata disperati de orice firicel de copilarie: Facebook-ul este plin de fotografii vechi cu ei, de mesaje childish si de planurile celora care nu stiu cum sa stea mai departe macar astazi de stresul de la munca sau de la facultate. Ironic, a?
Din pacate, si eu sufar dupa ziua cand 1 iunie inseamna liber de la scoala, excursie, mers la Mc'Donalds cu ai mei, uitat la desene animate sau jucat "ratele si vanatorii" in fata blocului. Mi-a trimis mama de dimineata un mesaj care mi-ar fi inlacrimat din start privirea, daca nu eram bagata printre sute de pagini de invatat pentru sesiune. "La multi ani de ziua ta, copile! Te iubesc mult!"...si la final, clasicul "te pupa mama", care spus in unele clipe de neliniste sau tristete, poate face minuni. Am zambit la fel de anemic precum adultul pe care il descriam mai sus si i-am spus ca voi sarbatori ziua asta ceva mai incolo, cand imi va permite timpul. Stiu ca pentru ea o sa raman mereu un copil, numai ca pentru societate sunt deja un om cu capul pe umeri care nu mai are dreptul de a se pierde printre nori la ocazii precum 1 iunie.
Eu ii inteleg pe cei care isi sarbatoresc copilul din ei. E un strigat mascat de ajutor din partea celora care au vazut cum treptat laptele lor cu cereale de dimineata se tranforma in cafea, cum cornul de la pranz devine tigara, cum scoala devine job, cum "baba oarba" cu prietenii din cartier devine o afacere serioasa la care nu mai pot sa spuna piua. La multi ani, dragilor! Uitati de totul pentru o zi, lumea nu va sta in loc pentru voi, dar nici nu se va termina acum.
"Ziua copilului s-a transformat in ziua copilului "din noi". Tehnicalitati.", spunea cineva pe Facebook mai devreme. Si adevarul este ca nu am vazut copilasi de 13-14 ani postand astazi poze cu baloane sau cu activitati de 1 iunie. Probabil din cauza unei rusini pe care doar ei o inteleg...In schimb, cei care au ajuns deja la varsta de 18-19 ani plang dupa vremurile de curand apuse, cand nu aveau nici o grija, cand parintii le aduceau pe tava aproape totul, cand tot ce faceau era sa mearga la scoala si sa doarma in banca, apoi sa cutreiere orasul in lung si in lat. Cei care trec de 20-22 de ani se agata disperati de orice firicel de copilarie: Facebook-ul este plin de fotografii vechi cu ei, de mesaje childish si de planurile celora care nu stiu cum sa stea mai departe macar astazi de stresul de la munca sau de la facultate. Ironic, a?
Din pacate, si eu sufar dupa ziua cand 1 iunie inseamna liber de la scoala, excursie, mers la Mc'Donalds cu ai mei, uitat la desene animate sau jucat "ratele si vanatorii" in fata blocului. Mi-a trimis mama de dimineata un mesaj care mi-ar fi inlacrimat din start privirea, daca nu eram bagata printre sute de pagini de invatat pentru sesiune. "La multi ani de ziua ta, copile! Te iubesc mult!"...si la final, clasicul "te pupa mama", care spus in unele clipe de neliniste sau tristete, poate face minuni. Am zambit la fel de anemic precum adultul pe care il descriam mai sus si i-am spus ca voi sarbatori ziua asta ceva mai incolo, cand imi va permite timpul. Stiu ca pentru ea o sa raman mereu un copil, numai ca pentru societate sunt deja un om cu capul pe umeri care nu mai are dreptul de a se pierde printre nori la ocazii precum 1 iunie.
Eu ii inteleg pe cei care isi sarbatoresc copilul din ei. E un strigat mascat de ajutor din partea celora care au vazut cum treptat laptele lor cu cereale de dimineata se tranforma in cafea, cum cornul de la pranz devine tigara, cum scoala devine job, cum "baba oarba" cu prietenii din cartier devine o afacere serioasa la care nu mai pot sa spuna piua. La multi ani, dragilor! Uitati de totul pentru o zi, lumea nu va sta in loc pentru voi, dar nici nu se va termina acum.
