Am o camasa...

Am o camasa. E barbateasca si e albastra si daca as vedea-o intr-un magazin nu as cumpara-o nici pentru tata, nici pentru iubitul meu, pentru ca pur si simplu nu imi place. Nici macar nu e alba, cu maneca lunga si nu arat sexy in ea asa cum am vazut eu prin filme. Are maneci scurte si nu vine bine, fundul meu nu arata frumos in ea.
Am o camasa. Nu sta ca lumea pe mine si nici macar pe posesorul ei. De fapt, nu ar sta bine nici macar pe un gard. Daca ar fi fost a mea, as fi aruncat-o de mult.
Am o camasa. A stat mai mult in intunericul unui dulap vechi si a fost atinsa deseori cu disperare de o pisica nebagata in seama, singura, ahtiata dupa alint, dar ignorata deseori de proprietari din motive simple: lipsa de timp, nestat acasa, treaba, drumuri de colo colo prin oras sau prin tara.
Am o camasa. Genul ala de camasa pe care as purta-o cand as face curatenie, pentru ca ma apoi s-o mototolesc pe undeva si s-o las intr-un colt de camera pana cand vine Habiba sa ma intrebe daca e a mea. Si m-as face ca ploua.
Dar am aceasta camasa. Care nu este a mea, dar pe care nu o voi mai da inapoi. Si e urata, dar e cea mai frumoasa. E singura haina care tine dorului de cald cand posesorul de fapt si de drept nu este prin preajma. Nu arata ca in filmele romantice, ca atunci cand ea adoarme imbracata in camasa lui, dar parfumul cu care este data depaseste cu mult un pat cu petale de trandafiri si alte dulcegarii pe care nici noi nu le mai credem oricum. Nu e alba, e albastra, dar daca s-ar decolora ar fi ca si cum mi-ar ramane pielea patata. Are maneci scurte, dar daca le-ar avea mai lungi, ar fi ca si cum as trai cu ceva in plus anexat corpului meu si nu as sti ce. E camasa pe care o port peste o pijama roz mult mai frumoasa, dar mai fada sentimental. Si n-as purta cu atata extaz si zambete tampe nici macar un costum de Louis Vuitton, pentru ca nu se mai poarta de mult aparentele intr-o relatie, ci fericirea...