Se afișează postările cu eticheta cearta. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta cearta. Afișați toate postările

Eu si mama suntem o echipa. Ne enervam, ne suparam, ne mai certam cateodata, dar trecem peste orice. Suntem tari ca piatra, pentru noi orice problema are rezolvare, suntem "hardcore". Tata...eh, tata e si el pe aproape.

In copilarie, pana tarziu in adolescenta, obisnuiam sa evit sa ii spun prostiile mele lui tata. Pentru el era o adevarata tragedie cand luam cate un 7 la matematica, cu toate ca a fost nota care m-a urmarit toata scoala generala. Eu m-am resemnat destul de curand, lui i-au trebuit ani. Gesticula nebuneste din tribuna pe vremea cand jucam tenis de camp si greseam cate o serva sau o lovitura de dreapta si a fost la un pas de figura lui Andy Anderson din "Viata cu Louie", aceea de a-l da afara pe antrenor de pe teren si de a-i lua locul. M-a exasperat toata adolescenta mea cu privire la haine si machiaj: fusta ba prea scurta, ba prea lunga, rau ca bluza era pana la buric, rau ca era prea lalaie, blugi fie prea mulati, fie prea evazati. Insa cel mai grav este atunci cand ma imbolnavesc: orice amarat de virus se transforma intr-o adevarata tragedie pentru el si intr-o bataie de cap pentru mine care dureaza saptamani.

Asa se face ca a trecut o luna de cand am luat varicela si nu i-am spus tatalui meu. Intre timp chiar mi-a trecut, mi-au ramas cateva semne, m-am apucat sa le si tratez. Si tata nimic. Pana de curand evitam sa ma plang la el despre problemele mele pentru ca miroseam deja cearta, morala si nu stiam cum sa scap mai repede. Apoi am inteles ca de fapt ma durea in cot de toata palavrageala, dar parca ma intepa inima de fiecare data cand ii vedeam ridurile de suparare si ingrijorare din cauza mea. Am realizat tarziu ca incerca sa isi ascunda teama pentru mine in propriile ganduri tacute pe care eu le citeam drept incruntari sau in tentativa de a-si gasi cuvintele in sunete grave pe care eu le auzeam a fi bombaneli. Ceea ce am crezut multa vreme ca este o placere pentru morala si batut la cap, s-a dovedit a fi doar o grija pana la capatul pamantului si inapoi. Ceea ce am crezut ca este dur si insensibil la imbratisarile (rare, ce-i drept) si sentimentalismele mele de copila n-a fost decat multa dragoste careia pur si simplu nu ii putea pune straie verbale. Ceea ce am crezut ca este rezistenta la orice prostie de-a mea s-a dovedit a fi un sfat parintesc important fara de care acum n-as mai fi fost cine sunt.

Eu si mama suntem o echipa. Noi le facem, noi le desfacem. Tata...eh, tata e antrenorul pentru ceea ce urmeaza in viata. El e un urs morocanos pe dinafara si un pisoi din care afara de sensibil care se framanta nonstop pentru puiul sau. Si cu toate ca nu stie multe despre greutatile sau traznaile mele, este la fel de "hardcore" ca mine si mami.


23:54
De un an si patru luni sunt prezenta pe blogosfera: de un an si o doua luni pe blogul vechi a carui poveste deja o stiti si de doua luni de-abia pe acest blog. In timpul asta poate am facut greseli, poate am deschis subiecte nepotrivite, poate am fost rea, poate am criticat prea mult fara sa am motive reale. M-am mai intepat putin cu Lusio, dar acum suntem ok, m-am certat la cutite cu Autorul, dar cand am discutat si in privat, ne-am dat seama ca pana la urma nici unul dintre noi nu era atat de nenorocit. Insa mi-am dat seama ca in alte cazuri am fost totusi prea indulgenta...


Din dorinta de a accepta absolut orice parere din partea oricui, in trecut toata lumea putea comenta ce dorea pe blogul meu, chiar daca era de bine sau de rau, pentru ca ar fi primit indiscutabil raspunsul meu. Si asa cu unii am ajuns sa ma cert si nu mi-a facut placere. De-asta am ajuns la urmatoarea idee, poate egoista si aroganta, dar e a mea: voi publica doar comentariile pe care le doresc eu. De ce? Foarte simplu! Pentru ca e blogul meu si nu permit sa fiu jignita pe proprietatea mea si nu stiu cati dintre noi ar permite asta. E ca si cum cineva m-ar jigni in propria mea casa. Unora poate sa va convinga asta, altora nu, eu nu oblig pe nimeni sa imi citeasca blogul. Cine o face, o face de placere. Sa nu va ganditi ca o sa accept doar laude, ci si comentarii critice, dar constructive. Stiu ca cineva mi-a reprosat ca nu ii place aspectul blogului meu si am promis ca o sa-l schimb, inca ma gandesc la culori. Cei care au idei diferite de ale mele sa ii dea inainte cu ele, discutam pana ajungem la un consens, mai aflam lucruri noi etc. Dar in limita in care nu ajungem sa vorbim ( sau sa tastam mai bine zis ) aiurea...
Inca un lucru pe care nu il voi mai permite sub nici o forma este tipul de comentariu ANONIM. De ce asa? De ce nu aveti curajul sa publicati macar un nume, ca sa stie si bloggerul cu cine vorbeste? Mai ales pentru ca acesti anonimi obisnuiesc sa critice fara temeiuri. Si, bineinteles, pentru ca ii gura pe dinainte, ei nu au bloguri. Nu stiu daca am mai scris asta, dar ma irita foarte tare persoanele care nu au blog dar totusi comenteaza si comenteaza foarte urat, evident! Inainte sa incep sa scriu pe blog, si eu eram doar o simpla cititoare si mereu ma gandeam la aspectul acesta: domne', omul asta care debiteaza ceva intr-un articol si-a batut cat de cat capul cu el si de fapt, isi bate capul cu fiecare articol pe care il scrie; eu oare as putea face asta? As putea scrie macar de cateva ori pe saptamana timp de luni de zile? As avea atatea idei, indiferent daca sunt bune sau mai putin bune? Deci as ruga persoanele care doar citesc si nici nu au un nume macar sa ia in considerare aceste aspecte, pentru ca, stiu si ele, sunt de bun simt.
Am mai fost sfatuita de alte bloggerite sa iau in seama doar criticile constructive, dar mi-am zis ca trebuie sa dau dreptul oricui de a se exprima. Am sa fac asta si mai departe pentru ca nu am autoritatea si nici intentia de a interzice anumite cuvinte, doar ca nu le voi mai accepta pe blogul meu. Eu stiu ca romanul s-a nascut si critic si poet, dar daca intr-adevar are ceva de spus, sa o faca pe spatiul lui, nu pe al altora. Si mai stiu ca si ne place, place, place sa ne ridicam ochelarii de pe nas si sa aruncam cu rosii stricate in cei care scriu sau fac ceva, chiar daca reprezentatia lor a fost buna, jalnica sau pur si simplu noi suntem subiectivi, avem capsa pusa pe respectivii si ne gandim noi sa ne ascundem in spatele unui Anonim si sa ne dam drumul la cuvinte, ca masca ne protejeaza, ce mama naibii. Sa fim seriosi...Cei care doresc pot sa ma injure au deci tot dreptul, dar s-o faca in gand! :) Multumesc pufos!
11:44
Zilele astea mi-a fost sila de unele persoane si nu am mai putut sa ascund acest lucru ( prea bine ). Tocmai din cauza ca sunt considerata prea scorpie cateodata  si ma gandesc de 2-3-4 ori inainte sa deschid gura sau sa fac un lucru...doar trebuie sa fiu sigura ca am motive intemeiate, nu?
Doar ca uneori ma simt neindreptatita in rautatea mea si simt nevoia sa dau cateva detalii. De pilda, nu inteleg de ce oamenii se supara mai tare pe cei care sunt consacrati ca fiind mai critici, mai mereu cu ceva de spus, mai rautaciosi etc. Adica, persoanele mai date naibii sunt deja cunoscute pentru ceea ce sunt! Rautatea lor nu mai e un secret pentru nimeni! Mai suparatori ii consider pe cei care nu au niciodata nimic de spus, care merg mai mereu cu capul in jos si nu indraznesc niciodata sa contrazica pe nimeni. Si apoi, au cate o rabufnire de diabolicism care te lasa fara cuvinte! Stiti voi, o lovitura sub centura... I mean, cand te certi cu o persoana mai colerica, stii ca trebuie sa ai argumente solide ca s-o combati si mai stii si ca poti astepta orice din partea ei. Dar cand in discutie apare o persoana despre care pana la acel punct nici nu stiai ca exista, si te mai si umple de noroi din cap pana in picioare, atunci cred ca ar trebui sa te enervezi pe ea mai tare decat pe scorpie! Stiti vorba aia doar...sarpele nu e odios pentru ca musca, ci mai degraba pentru ca sta ascuns si apoi ataca! ( Nicolae Iorga)  :)
13:48
Copyright © 2015 Dana Carastoian | Designed by VeeThemes.com