Se afișează postările cu eticheta responsabilitate. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta responsabilitate. Afișați toate postările
Adulţii la care se manifestă sindromul Peter Pan sunt cei care, asemenea personajului de poveste, refuză să crească. Orice acţiune ce implică asumarea unor responsabilităţi, pe cont propriu, nu are nicio şansă în faţa acestor adulţi doar în buletin, cu vârste cuprinse între 25 şi 39 de ani. Continuă să se comporte ca nişte adolescenţi şi trag de timp pentru a mai putea să copilărească o vreme, motiv pentru care sociologii i-au botezat generic şi „adultescenţi“. (continuarea aici)

Sunt convinsa ca mama nu a vrut sa munceasca de la 16 ani, doar ca nu avea ce manca. Si stiu ca si tata a avut multe zile proaste in care prefera sa stea sub plapuma si sa nu mearga la job, doar ca in camera alaturata era odrasla lui care incepuse sa bombane ceva despre plecatul de acasa si mutatul in Bucuresti. Ceea ce vreau sa spun este ca nu suntem noi cea mai imatura generatie, suntem fix la fel ca restul, nici ai nostri nu au vrut sa creasca, oamenii din toate timpurile au vrut sa ramana copii. Dar stiti ce? Cu toate ca nu le-a placut, ei nu s-au impotrivit cursului firesc al vietii, n-au avut dupa ce fusta de mama exagerat de blanda sa se ascunda si au pasit cumva in viata de adult, cu stangul sau cu dreptul, si cu genunchii tremurand.

Nu stiu cum se face, dar generatia mea e alergica la responsabilitati. Simptomele sunt urate rau de tot: depresii cand vine vorba de invatat ceva, asurzire la ofertele de joburi si senzatii puternice de greata (uneori si paralizie) atunci cand vine vorba de avut grija de o casa. Paradoxal, suntem insa suficient de maturi pentru orice poate contine alcool, clar adulti atunci cand vine vorba de sex neprotejat, iar tigari fumeaza orice smecher inca de la 12 ani.

N-am imbatranit inainte de vreme, chiar nu, doar ca nu inteleg cum un adult in adevaratul sens al cuvantului agata o femeie intr-un bar cu banii parintilor, ca sa o duca apoi acasa la ai lui pentru o noapte. A doua zi, daca mama lui e de treaba, o sa ii faca domnisoarei o cafea de dimineata sau poate si niste clatite. Ideea este ca nu suntem "adultescenti", asta e o prostie, suntem doar rasfatatii societatii moderne. Noi suntem generatia lui Peter Pan pe timpul zilei, doar ca sa ne ocupam noaptea cu lucruri pe care, in mod normal, oamenii de varsta Capitanului Hook le-ar face. Dar ghiciti ce? Ceasul din burta crocodilului ticaie, si ticaie, si ticaie...

Eu nu inteleg de ce fetele se marita atat de repede. Ma refer la fetele de varsta mea, mai mari ca mine cu un an, maxim doi, sau chiar la cele mai mici. De asemenea, ma mai refer la fetele care se marita dupa cateva luni de relatie. Adevarat, din dragoste, stiu asta, stim cu toatele, nimeni nu contesta nimic. Dar de ce se grabesc sa aiba o familie cand nici de parinti nu s-au desprins bine? De ce se incapateaneaza sa se cufunde in probleme casnice cand mamele lor inca le mai spala si le mai calca hainele? De ce nu isi iau timpul necesar pentru a-si cunoaste iubitul din toate punctele de vedere si, mai presus de toate, pentru a-si da seama ce vor ele de la viata si de la iubire? De ce isi iau angajamente, serioase zic eu, cand de-abia isi asuma responsabilitatea pentru propriile persoane? De ce isi doresc o viata atat de serioasa la varsta cea mai jucausa? Probabil stiu raspunsurile, dar intrebarile tot imi rasar in minte.
Nu e ca si cum nu ma bucur pentru fetele de 20 de ani care si-au gasit sufletul pereche si care lucreaza cu extaz si maxima meticulozitate la planificarea fiecarui detaliu legat de nunta. Doar ca eu am luat de bun sfatul bunicii si al mamei care mi-au spus la unison sa ma marit mai tarziu, sa ma bucur de viata, sa ma cunosc mai intai pe mine, sa imi stabilesc un drum concret si de-abia cand acesta este bine pavat sa mi-l intersectez cu al altcuiva. Le-am crezut pe cuvant cand m-au atentionat ca la baza unei casatorii nu sta numai dragostea, ci mult respect, intelegere, ajutor reciproc si alte valori la care o copila care spune "da!" la varsta mea nu le poate intelege adevaratul sens.
Stiu ca bunicii nostri se casatoreau de tineri, stiu ca nici ai nostri parinti nu sunt prea departe. Sunt de acord cu ideea ca dragostea nu are varsta si ca, uneori, e mai bine sa nu astepte. Si mai sunt constienta ca poate e frumos sa iti gasesti sufletul pereche cat mai repede cu putinta si sa pasiti impreuna in viata de la un capat la altul al ei. Doar ca nu vad graba. Love is patient - recunoasteti ideea? Mainile se pot tine strans si fara verighete, pentru ca le leaga ceva mult mai puternic decat o hartie, niste haine elegante si doua inele. Parerea mea.

Asa cum o vad eu, la cei 19 ani si jumatate ai mei. Atentie, grad ridicat de subiectivitate.
Am fost acuzata acum cateva zile ca as fi superficiala pentru am considerat ca un piton dintr-o gradina din Militari merita ucis, intrucat de afla intr-un loc public si a pus in pericol destui oameni. Mi-au sarit cateva persoane in cap cu vesnica replica "tu daca erai in locul lui, ti-ar fi placut sa fii ucisa?", cu protectia animalelor, cu natura, cu "pitonul oricum nu e veninos si nu face nici un rau" etc etc. Bun. Azi a mai fost gasit un sarpe, verde si veninos de data asta, care se putea confunda usor cu iarba si care putea rani fara nici o problema persoanele din apropierea lui. Mai ales ca acestea nici nu l-ar fi vazut. Sa trecem peste parerea mea referitoare la soarta sarpelui si sa ne axam un pic pe soarta nesimtitilor de proprietari care se dovedesc a fi inapti in a avea grija de animalele lor de casa.
Spuneam ca as trosni sarpele cu un pietroi, dar ca as pastra o caramida si pentru cel care ii era stapan. De ce? Pentru ca pana la urma nu e vina unei amarate de reptile ca un om dobitoc nu poate avea grija de ea asa cum trebuie. Si pentru ca handicapatul de biped nu poate constientiza faptul ca nu abandoneaza/pierde un catel, o pisica sau un perus pe geam, ci un SARPE, vietuitoare de care majoritatea oamenilor pe care ii cunosc eu se tem sau se scarbesc. In cazul asta, de ce nu poti avea grija de propria ta optiune?
In fine, sa depasim un pic situatia cu animalele de casa, pentru ca, in fond, cu totii ne plangem parintilor la o anumita varsta ca vrem un sufletel langa noi si cu totii il lasam mai devreme sau mai tarziu in grija mamei ( cu toate ca eu nu am cerut niciodata un sarpe! ). Sa luam alt exemplu: adolescentele care isi incep viata sexuala prea devreme, raman gravide si li se prabuseste cerul in cap. Stiti cum gandesc eu? Daca esti destul de matura si de RESPONSABILA incat sa faci sex, atunci trebuie sa fii la fel de matura si de RESPONSABILA  incat sa iti asumi si repercursiunile posibile: boli cu transmitere sexuala, sarcina sau mai stiu eu ce. Exemplul doi: te duci la un interviu, vrei un job, semnezi un contract prin care ti se prevad drepturi si obligatii. Ai in salariu bun, masina noua, laptop si telefon. Te bucuri de viata si, dintr-o data, te trezesti pe cap cu o gramada de proiecte de facut, cu contabilitati pe care trebuie sa le faci, cu conferinte la care trebuie sa participi. Si atunci iti vine sa te arunci. Cum spuneam mai sus...daca te consideri suficient de responsabil incat sa ai un job si sa ai multi bani, nu e normal sa fii la fel de responsabil si in ceea ce privestea activitatea de la munca? Ba eu cred ca da!
Cam asta e parerea mea ( in mare ) despre cazurile de mai sus: nu cea mai buna ( asta ca sa nu folosesc alti termeni ). Mi se pare penibil, mai ales, sa ajungi la o anumita varsta si sa nu fii constient de unele lucruri. Mi se pare stupid ca toata lumea din jurul tau sa te sfatuiasca, sa te invete ca sa previi anumite neplaceri, si tu, pentru ca ai avut urechile astupate si ai fost cu capul in nori, sa faci de capul tau si sa calci stramb. Cam asa se ajunge de avorturi din partea pustoaicelor de 14-15 ani, la directori incapabili si la serpi care ies la plimbare prin cartierele din Bucuresti.

Cand m-am trezit in dimineata asta, m-am gandit ca am o zi plina si ca trebuie sa arat prezentabil. Nu pot sa merg in blugi si cu un tricou la o prezentare importanta si la o companie pentru a aplica pentru un internship. Ce mama naibii, doar sunt o doamna! Ia ca imi trag eu o rochie, un sacou si niste pantofi...si sa ma tin...
M-am prins eu ca un costum elegant nu te scuteste de probleme, de nervi sau de suparari. Dimpotriva, conferinta s-a terminat printr-o mascareala maxima, asa la patru ace cum am fost eu si alte participante. Comunicarea intre membrii unei organizatii nu e ca o pensa a sacoului, sa o poti elimina daca te deranjeaza sau daca te-ai ingrasat. E mai degraba la fel de important precum materialul: daca alegi ceva ieftin si de proasta calitate, nu te astepta sa iti faca prea multa placere sa porti haina respectiva.
Apoi am realizat ca un costum sofisticat aduce cu sine o gramada de responsabilitati. Nu le mai invidiez pe femeile care imbraca aproape zilnic asa ceva...pentru ca stiu ca automat vin si grijile, proiectele, sefii, munca interminabila, cafelele pe banda si noptile pierdute. Bineinteles, si succes, situatie financiara buna si respect. Dar nimic din toate cele de pe urma daca tinem mainile in buzunarele sacoului.
In ultimul rand, am observat ca lumea se uita lung la persoanele care sunt elegante in timpul zilei. Multi au impresia ca o cravata pompoasa insemna automat bani multi si o viata data naibii, dar putini stiu de cate ori cei care poarta cravata simt ca se sufoca din cauza ei...
Anul trecut in timpul asta alergand prin Constanta in tenesi si in blugi ( prin ploaie, evident ) ca sa imi depun dosarul pentru Academie. Ma bucur ca nu mi-a iesit. Acum bat pasul prin soare cu un sacou ai carui umerasi ma apasa greu...dar eu ii pot suporta, pentru ca am ochelari la ochi, pantofi comozi si ambitia in geanta!