Era o zi ploioasa si rece exact ca asta in urma cu trei ani cand ajungeam in Bucuresti. Intr-o zi de miercuri, am ajuns cu Habiba in capitala cu doua masini de "strict necesar". Apartamentul era plin de moloz si ai nostri n-au reusit sa plece fara lacrimi in ochi si indoieli serioase. In prima seara, am inundat cinci etaje. Vecini se perindau pe holul nostru lung si noi ne gandeam cat de ghinioste puteam fi. In prima noapte, eu si Habiba am adormit tinandu-ne de mana. Casa era mare, noi singure, iar zgomotele puternice si multe pentru un bloc de pensionari. A doua zi, un vecin a intrat peste noi, si la scurt timp dupa asta, a regretat ca a intrat asa intr-o locuinta de fete. In a doua seara, Stefan, prietenul nostru, a dormit la noi, si ne-am simtit mai bine. Apoi a venit Delia si ne-am dat seama ca e mai fain sa fim speriate toate trei, decat doar doua.

Tot intr-o zi ploioasa, am reusit sa iau fiecare balta in drum spre prima zi de facultate, nu inainte sa ma pierd inevitabil prin pasajul Unirii. Purtam o bascuta neagra care mi-a picat pe ochi cand am intrat in sala, pentru ca se umpluse de apa. Incepuse apoi deja sa ninga si sa se faca baltoace in ziua in care am realizat ca ma aflu in locul potrivit, pentru ca adunasem multe stelute la seminarul lui Carlan.

Incepea sa picure in seara in care ma grabeam cu Habiba si cu baiatul meu cu maini calde catre concertul Alexandrinei Hristov. Era prima zi de noiembrie si primele noastre saptamani in care ne dezmeticeam unul pe celelalt. Stateam la balconul dinauntrul Operei si ii zambeam larg la poze Habibei care era la parter. De dupa parul meu ondulat, scotea si el capul, privind dezorientat in toate partile. Ala a fost momentul in care am realizat ca acel noiembrie a fost cel mai special de pana atunci.

Au trecut trei veri in care am preferat sa renunt in mare parte la soarele din Constanta si inca trei ierni in care am uitat ce inseamna o iarna blanda. Am avut parte de multe zile ploioase si reci in Bucuresti: la unele ma asteptam, altele m-au luat prin suprindere si mai sunt si acelea care mi-au rupt umbrela de tot. Nu cred insa ca voi regreta vreodata furtuna pe care am pornit-o plecand de acasa. La urma urmei, Bucurestiul este un uragan si nu esti fericit pana cand nu incepe sa te ia pe sus.

3 ani acasa Bucuresti facultate furtuna iubire ploaie rece toamna uragan vecini

23:46

asteptare citate miracles miracole quotes time timp

22:32

Daca m-ar intreba cineva care sunt cele mai importante lucruri pe care le-am invatat in agentie, ar ramane probabil dezamagit sa auda ca nu sunt dezvoltarea strategiilor de comunicare sau organizarea conferintelor de presa. Ar fi cu siguranta uimit daca i-as spune ca cel mai frumos si mai semnificativ lucru pe care l-am invatat aici a fost cum sa imi port bataliile.

De un si jumatate invat ca nimic nu este imposibil. Ca daca vrei sa rezisti, trebuie neaparat sa inveti cat mai mult. Ca uneori esti obligat sa joci dupa reguli, alteori dupa intuitie, dar niciodata la intamplare. Ca un raspuns poate veni din orice parte, doar daca arunci o intrebare. Ca poti castiga un razboi, chiar daca ai pierdut mai multe batalii. Ca uneori trebuie sa faci un pas inapoi ca sa vezi campul de lupta si de-abia dupa sa pasesti inainte. Ca nu trebuie sa disperi cand ai un puzzle in fata, ci sa iti planifici atent asezarea fiecarei piese. Ca trebuie neaparat sa inveti sa pierzi, sa stii cum sa aterizezi atunci cand urmeaza sa cazi. Sa iti lingi ranile atunci cand sangerezi si sa mergi mai departe, pentru ca daca ramai pe loc, nu ai nimic de castigat. Sa poti sa lasi in urma fara sa uiti ce s-a intamplat. Dar, mai ales, ca ai o armata de oameni langa tine pregatiti sa inceapa sa traga odata cu tine, daca este cazul.

Ani la rand ne pregatim pentru viata. Citim despre ea, scriem despre ea, o luam si o analizam pe toate partile, dam examene din cum ar trebui sa reactionam pe parcursul acesteia. Apoi, intr-o buna zi, cand te scufunzi o data in ea si apuci sa ii simti gustul dulce-amarui, orice vei primi in locul vietii iti vor parea laturi si bors. Pentru ca de ce ai vrea sa te intorci din nou la carti, cand tu ai rupt de mult copertile si ai reusit sa ajungi in miezul povestii...?

agentie armata batalie carte castig intuitie invatare oameni plan poveste razboi renunta viata

00:42

Adulţii la care se manifestă sindromul Peter Pan sunt cei care, asemenea personajului de poveste, refuză să crească. Orice acţiune ce implică asumarea unor responsabilităţi, pe cont propriu, nu are nicio şansă în faţa acestor adulţi doar în buletin, cu vârste cuprinse între 25 şi 39 de ani. Continuă să se comporte ca nişte adolescenţi şi trag de timp pentru a mai putea să copilărească o vreme, motiv pentru care sociologii i-au botezat generic şi „adultescenţi“. (continuarea aici)

Sunt convinsa ca mama nu a vrut sa munceasca de la 16 ani, doar ca nu avea ce manca. Si stiu ca si tata a avut multe zile proaste in care prefera sa stea sub plapuma si sa nu mearga la job, doar ca in camera alaturata era odrasla lui care incepuse sa bombane ceva despre plecatul de acasa si mutatul in Bucuresti. Ceea ce vreau sa spun este ca nu suntem noi cea mai imatura generatie, suntem fix la fel ca restul, nici ai nostri nu au vrut sa creasca, oamenii din toate timpurile au vrut sa ramana copii. Dar stiti ce? Cu toate ca nu le-a placut, ei nu s-au impotrivit cursului firesc al vietii, n-au avut dupa ce fusta de mama exagerat de blanda sa se ascunda si au pasit cumva in viata de adult, cu stangul sau cu dreptul, si cu genunchii tremurand.

Nu stiu cum se face, dar generatia mea e alergica la responsabilitati. Simptomele sunt urate rau de tot: depresii cand vine vorba de invatat ceva, asurzire la ofertele de joburi si senzatii puternice de greata (uneori si paralizie) atunci cand vine vorba de avut grija de o casa. Paradoxal, suntem insa suficient de maturi pentru orice poate contine alcool, clar adulti atunci cand vine vorba de sex neprotejat, iar tigari fumeaza orice smecher inca de la 12 ani.

N-am imbatranit inainte de vreme, chiar nu, doar ca nu inteleg cum un adult in adevaratul sens al cuvantului agata o femeie intr-un bar cu banii parintilor, ca sa o duca apoi acasa la ai lui pentru o noapte. A doua zi, daca mama lui e de treaba, o sa ii faca domnisoarei o cafea de dimineata sau poate si niste clatite. Ideea este ca nu suntem "adultescenti", asta e o prostie, suntem doar rasfatatii societatii moderne. Noi suntem generatia lui Peter Pan pe timpul zilei, doar ca sa ne ocupam noaptea cu lucruri pe care, in mod normal, oamenii de varsta Capitanului Hook le-ar face. Dar ghiciti ce? Ceasul din burta crocodilului ticaie, si ticaie, si ticaie...

adolescenti adulti alcool copii generatie imaturitate job rasfat responsabilitate sex sindromul Peter Pan timp

22:44

citate diamant diamond quores sacrificiu to get cut

19:19

Cu toate ca este mai bine ca uneori sa ascultam de cel patit pentru ca nu avem timp sa facem toate greselile din lume, preferam sa acceptam provocarea timpului si sa ii dam inainte. N-am intalnit om care sa nu spuna ca ar avea nevoie de un sfat in legatura cu ceva anume, in schimb, pot sa ii numar pe degetele de la o singura mana pe cei care au si luat in considerare parerile altora atunci cand le-au cerut.

Asa am ajuns la concluzia ca, in unele situatii, cele mai bune sfaturi sunt cele pe care nu le dai. Pareri pe care simti nevoia sa le impartasesti unei persoane apropiate, deoarece o vezi ca da cu batul in balta chiar in fata ta, dar pe care ti le mormai in minte si mergi mai departe. Dincolo de conceptia ca asta ar putea fi un indicator clar pentru egoism si rautate, eu zic sa dam iadul la o parte si sa privim partea ingereasca a deciziei. Exista oameni care trec prin viata persoanala/profesionala (sau poate chiar prin ambele) cu ochelari de cal la ochi. Si poate bine fac, pentru ca vietile si relatiile noastre sunt aparte. Din pacate, nu sunt chiar atat de unice, pentru ca incercarile prin care trecem la un moment dat le-au dat bataie de cap cu siguranta si milioanelor de oameni de dinaintea noastra (cam nimic nu e mai nou sub soare, si nici sub luna). Doar ca unii prefera sa puna mana si sa se arda singuri, chiar daca au vazut cu ochii lor cicatricile celor patiti. Si poate este mai bine sa faca asta decat sa urmeze parerea ta. Daca nu vor atinge focul, vor spune ca este vina ta. Daca il vor atinge si ii va durea, vor spune ca tu esti vinovatul. In ambele cazuri risti sa pierzi o persoana draga tie, doar din cauza unui singur foc, si in viata au loc incendii mult mai mari. Nu e mai bine, deci, ca in unele situatii sa stai langa oameni si sa le bandajezi ranile in tacere, decat sa nu ii mai ai langa tine pentru ca ai preferat sa le arati toate scanteile din vietile lor?

*observatia nu este universal valabila.

bandaj bine foc greseli ochelari de cal opinie parere rana scanteie sfaturi

22:58