"Nu, ca iese poza urata..."

De cateva luni ma gandeam cu Habiba sa ne luam iubitii de cate un brat si sa mergem la o plimbare cu barcuta prin Cismigiu, si, bineinteles, la o scurta sedinta foto romantica alaturi de ei. Prin cadrele noastre si-a facut loc absolut intamplator o barcuta in care se afla un cuplu de batranei. Ea isi purta ridurile vizibile asortate cu o palarie cu funda si cu o calmitate sufleteasca usor de citit pe chip. El ii zambea, vaslea incet si se oprea des pentru a-i vorbi sotiei sale. Habiba si prietenul ei le-a cerut permisiunea sa le faca o poza.

- Nuuu, ca iese poze urata, spune el jenat cu un zambet in coltul gurii.

Habiba nu se lasa.

- Ei, cum sa iasa urata!

Si ii fotografiaza de cateva ori. Ei chitaie timizi in barca, schimband priviri subtile.

- Daca vreti, va putem trimite poza, se ofera prietenul Habibei.

Asta i-a blocat tare pe batranei si nici daca ne-am fi chinuit nu am fi reusit sa facem o poza care sa le surprinda reactia. Lor nu li se lega de ce vroiam noi sa ii fotografiem, de ce ni se pareau frumosi si, mai ales, cum aveam sa le trimitem poza. Ei ne priveau cu drag cum suntem tineri, radem tare si cu pofta, cum ne sarutam si ne dezmierdam, ei ne sorbeau din priviri si nu ne invidiau rautacios asa cum fac unii pensionari, ci probabil le aminteam de vremurile lor bune. Noi ii priveam la fel de dragastos, le admiram iubirea si stiam ca poza lor nu avea cum sa iasa altfel decat frumoasa. Pentru ca nu noi eram de fapt cei romantici, ci ei, care la mai bine de 65 de ani se plimbau linistiti cu barca intr-o dupa-amiaza de duminica dintr-una din numeroasele lor veri petrecute impreuna si, fara sa stie, traiau cele mai bune si mai minunate vremuri posibile...