Negrul de la 15 ani

O data pe luna merg acasa. De obicei, stau doar un weekend, asa ca nu dureaza prea mult sa imi fac bagajul, arunc aproape din reflex in geanta tot ce imi trebuie. Cu toate astea, nu vreau sa omit nimic. De la haine pana la incaltaminte si lenjerie intima, am totul cu mine in Bucuresti si daca uit ceva…eh, daca uit ceva, e cam nasol.

Eu stiu ca in Constanta am lasat numai amintiri, eu stiu ca m-am lasat acolo pe mine cea din generala si din liceu. Camera mea nu reflecta chipul unei domnisoare de 20 de ani, ci mai degraba pe cel al unei pustoaice de 15. Lasand la o parte jucariile de plus de pe rafturi si ursul urias primit de majorat care troneaza in varful patului, mai cu seriozitate oftez cand deschid dulapul si ma loveste o crunta impresie ca este al altcuiva si nicidecum al meu. In principal, vad negru in fata ochilor. La propriu. Pentru ca in liceu aveam o pasiune pentru culoarea asta, fara sa fiu neaparat rockerita infocata. In facultate am scapat de mania asta, influenta colorata a Dennei asupra mea fiind clar vizibila. Au trecut cel putin 6 luni de cand nu mi-am mai cumparat vreo hainuta neagra (si o spun ca o dependenta care ia parte dintr-un cerc de reabilitare, pentru ca am fost “addicted to black” ). In plus, cred ca e mai mult de un an de cand nu am mai pus mana pe vreo haina sport Nu ar fi o problema, dulapul din Constanta e plin de trening-uri, de tricouri, de blugi comozi si de maieute. Acolo vor ramane, nici un obiect vestimentar din toate astea nu pot fi purtate la birou si nu m-as incumeta la ele nici pentru facultate.

De departe insa cea mai mare neintelegere pe care o am cu mine insumi sunt hainele elegante de club pe care le purtam in liceu. Le ridic una cate una din parti cu doua degete si le privesc cu o spranceana ridicata. Fuste incredibil de scurte, bluze mulate si cu decolteuri adanci, rochii de o palma si fara bretele. Si stau si ma intreb acum ce a fost in capul meu de atunci. Sunt atat de uimita de judecata mea de acum 5 ani, incat cu juma’ de gand incep sa dau dreptate celor care spun ca tinerii sunt mai prostanaci de felul lor. Banuiesc ca vroiam sa fiu sexy, sa atrag priviri chiar daca nu prea aveam cu ce; alt motiv nu gasesc. Pentru ca atunci nu stiam ce stiu acum, si anume ca pot sa arat bine si cu ceva mai decent. De luni de zile trec in viteza pe langa bluzele foarte transparente sau decoltate si la rochiile mai scurte de genunchi de-abia ma uit. Mai am o singura intrebare pentru mine si sper sa mi-o amintesc la timpul potrivit. Oare la 30 de ani imi vor privi hainele de la 20 tot cu o spranceana ridicata, incercand sa ma inteleg, dar fara nici cea mai mica intentie de a scapa de ele…?