Mi-a fugit privirea ieri pe un standulet unde, ascuns printre carti mai groase, mai serioase si poate mult mai interesante, statea nebagat in seama de mai nimeni "Ghidul misoginului. Mic tratat de calomnii". As spune eu ca titlul este cam dur pentru o carticica mica si subtire de 100 de pagini, care contine numai citate misogine despre femei. Parerea mea in calitate de tinta directa a ghidulului este aceea ca putine citate sunt exagerate, majoritatea sunt placute, ba chiar savuroase. Poate asta a si fost unul dintre motivele pentru care am terminat cartea foarte repede, avand in vedere faptul ca de cand am inceput facultatea, timpul meu pentru citit carti care ma atrageau a fost restrans de la putin la mai deloc. "Ghidul misoginului" merge destul de bine pentru o femeie  care stie sa accepte unele lucruri, care are dezvoltat cat de cat un simt al umorului si care intr-o calatorie cu trenul nu are altceva la indemana nimic in afara de aceasta carticica. Pentru a va starni macar putin curiorizitatea, va dau share la "o mostra de misoginism". Enjoy!

"Prietenia dintre doua femei nu este decat un complot impotriva unei a treia." (Anonim)

"Barbatul plateste o luna de miere cu o viata de otet." (Anonim)

"Femeie indragostita e o sclava care il face pe stapanul ei sa poarte lanturile." (Etienne Rey)

"Tipatul unei femei, care este surprinsa goala, se explica prin teama de a nu arata destul de bine in aceasta ipostaza." (Otto Weininger)

"Atatea visuri fantastice se odihnesc pe sanul unei femei si totusi nu il strivesc." (Maupassant)

"Dumnezeu a creat FEMEIA, iar noi CUCOANA. Daca Eva ar reinvia, ar provoca spaima: picioarele ei ar fi socotite prea mari, talia prea groasa si ochii ei, prosti. Nu s-ar mai gasi nici un sarpe care s-o seduca. Nu i s-ar mai oferi mere, ci i s-ar arunca." (Leon Gozlan)

"Dumnezeu n-a creat-o pe femeie din capul barbatului si totusi ii stapaneste gandurile, n-a creat-o din picioarele lui si totusi ii paralizeaza mersul, n-a creat-o din inima lui si totusi ii suge sangele." (Anonim)

"Numai femeile au insusirea de a vedea fara sa priveasca." (Anonim)

"Cand o femeie a gresit, trebuie intotdeauna sa incepi prin a-i cere iertare." (Anonim)

"Femeile sunt ca pasarile: acasa, vrabii, in afara, pauni, intre patru ochi, porumbite si dupa imprejurari, corbi care pot scoate ochii." (Max Weber)

"Nimic nu le supara mai mult pe fete decat faptul ca, dupa ce si-au oferit degetul mic, nu li se cere imediat toata mana." (Anonim)

16:16
"Femeile, când iubesc și sunt iubite, țin, practic, cea mai importantă dietă a vieții: își refuză tot ce le face rău și se hrănesc sănătos cu dragostea la care au visat."


Mihaela Radulescu

22:26
Stiu ca e bine sa vizualizezi rezultatele pe care le vei avea, viata ta in urmatorii ani, evolutia carierei si a relatiilor cu cei din jur. Dar in urma unor discutii am ajuns sa cred ca prea multa vizualizare dauneaza grav sanatatii anumitor persoane, determinandu-le sa ajunga intr-o situatie atat de jalnica, incat insusi Dumnezeu nu ar fi putut s-o vizualizeze (deja observ ca folosesc prea mult acest concept).
Dupa o serie de intamplari si observari atente (din fericire, de data asta articolul nu ma vizeaza deloc), iata-ma contrazicand celebra zicala motivationala dupa care generatii intregi s-au ghidat cu mai mult sau mai putin success – “Daca vrei, poti”. Bullshit, permiteti-mi sa spun. Sunt unele lucruri sau teluri pe care nu le atingem nici daca indicele nostru de vointa este de 100%. Putem sa ne dam cu capul de pereti pana debordam motivatie prin toti portii, putem sa citim pana la epuizare carti de genul “Cum sa devii un lider excelent” sau “Cum sa treci printr-o departire. Metoda in 10 pasi”, sau sa petrecem zile intregi cu ochii inchisi repetandu-ne in gand “vreau si pot, vreau si pot”. Oamenii nu isi dau seama cat de mult rau isi fac atunci cand cred cu prea multa tarie in aceasta sintagma. Chiar daca vrei cu ardoare sa strabati juma de glob anul aceasta, fara fonduri  serioase o sa ramai acasa. Chiar daca vrei un job super bine platit in urmatoarele luni, fara experienta sau macar relatii, o sa ramai pe bara. Chiar daca vrei pana la cer si inapoi sa faci sa functioneze o relatie cu cineva, daca nu aveti un scop comun si nu va intersectati in nici un punct, cel mai bine e sa te indepartezi si sa iti canalizezi energia asupra altcuiva. In caz contrat, tinzi sa aduni dezamagire peste dezamagire , sa vizualizezi pana la orbire,  sa te crezi inapt si ratat din orice punct si sa pici intr-o depresie mai adanca decat Groapa Marianelor.
Deci da, sa iti spui ca vrei si poti nu e de-ajuns in unele situatii nerealistice, ba chiar nu e sanatos psihic. Cel mai bine este, cred eu, sa iti setezi anumite obiective pentru care stii ca ai aptitudini, potential, resurse psihice, emotionale, financiare si asa mai departe. Si sa incerci sa le vizualizezi pe acelea.
Am ajuns sa evit pe cat posibil persoanelor care se automotiveaza pentru a face lucrurile de pe un anumit plan sa functioneze, care se stimuleaza psihic pentru a realiza ceva cu un grad mare de improbabilitate, care se afunda in carti de dezvoltare personala. Ba chiar am ajuns sa am ceva impotriva acestor carti din anumite puncte de vedere. Consider ca un rol evident al lucrarilor de genul este acela de a confirma oamenilor ceea ce cu siguranta ei stiu deja: comunicarea este intotdeauna cheia succesului intr-o relatie, trebuie sa atingi acea liniste interioara, sa inveti sa te iubesti si sa te accepti pe tine insuti, etc. Informatii generale, dupa cum se poate observa cu ochiul liber, informatii menite sa faca orice cititor sa se identifice din anumite puncte de vedere cu publicatia respectiva. A nu se intelege ca sunt total impotriva lucrarilor de genul. Insa am  amici care au ajuns sa se ghideze dupa astfel de carti in totalitate, care cred ca tarie ca viata lor e reflectata in acele pagini, care nu mai citesc altceva in afara de tratate de “psihologie practica”. Atat de gresit, as spune eu…
Concluzionand. Mi-am expus doar parerile, bazate pe observatii personale.Stiu ca in lumea aceasta exista cel putin milioane de opinii total diferite fata de ale mele care ma pot combate mai eficient sau nu. Cert este ca oricat de mult ne place ideea, nu putem muta muntii  cu totul din loc doar pentru ca vrem si ne dorim enorm. Putem insa sa ii zguduim putin daca evaluam bine situatia si vizualizam realist :).

18:55
07:37
O data pe luna merg acasa. De obicei, stau doar un weekend, asa ca nu dureaza prea mult sa imi fac bagajul, arunc aproape din reflex in geanta tot ce imi trebuie. Cu toate astea, nu vreau sa omit nimic. De la haine pana la incaltaminte si lenjerie intima, am totul cu mine in Bucuresti si daca uit ceva…eh, daca uit ceva, e cam nasol.
Eu stiu ca in Constanta am lasat numai amintiri, eu stiu ca m-am lasat acolo pe mine cea din generala si din liceu. Camera mea nu reflecta chipul unei domnisoare de 20 de ani, ci mai degraba pe cel al unei pustoaice de 15. Lasand la o parte jucariile de plus de pe rafturi si ursul urias primit de majorat care troneaza in varful patului, mai cu seriozitate oftez cand deschid dulapul si ma loveste o crunta impresie ca este al altcuiva si nicidecum al meu. In principal, vad negru in fata ochilor. La propriu. Pentru ca in liceu aveam o pasiune pentru culoarea asta, fara sa fiu neaparat rockerita infocata. In facultate am scapat de mania asta, influenta colorata a Dennei asupra mea fiind clar vizibila. Au trecut cel putin 6 luni de cand nu mi-am mai cumparat vreo hainuta neagra (si o spun ca o dependenta care ia parte dintr-un cerc de reabilitare, pentru ca am fost “addicted to black” ). In plus, cred ca e mai mult de un an de cand nu am mai pus mana pe vreo haina sport Nu ar fi o problema, dulapul din Constanta e plin de trening-uri, de tricouri, de blugi comozi si de maieute. Acolo vor ramane, nici un obiect vestimentar din toate astea nu pot fi purtate la birou si nu m-as incumeta la ele nici pentru facultate.
De departe insa cea mai mare neintelegere pe care o am cu mine insumi sunt hainele elegante de club pe care le purtam in liceu. Le ridic una cate una din parti cu doua degete si le privesc cu o spranceana ridicata. Fuste incredibil de scurte, bluze mulate si cu decolteuri adanci, rochii de o palma si fara bretele. Si stau si ma intreb acum ce a fost in capul meu de atunci. Sunt atat de uimita de judecata mea de acum 5 ani, incat cu juma’ de gand incep sa dau dreptate celor care spun ca tinerii sunt mai prostanaci de felul lor. Banuiesc ca vroiam sa fiu sexy, sa atrag priviri chiar daca nu prea aveam cu ce; alt motiv nu gasesc. Pentru ca atunci nu stiam ce stiu acum, si anume ca pot sa arat bine si cu ceva mai decent. De luni de zile trec in viteza pe langa bluzele foarte transparente sau decoltate si la rochiile mai scurte de genunchi de-abia ma uit. Mai am o singura intrebare pentru mine si sper sa mi-o amintesc la timpul potrivit. Oare la 30 de ani imi vor privi hainele de la 20 tot cu o spranceana ridicata, incercand sa ma inteleg, dar fara nici cea mai mica intentie de a scapa de ele…?


13:19
In urma cu un an si jumatate, sustineam sus, dar miorlait in primul articol de pe acest nou blog ca nu imi plac inceputurile fortate. Am ramas la aceeasi opinie.
Eu nu regret ca traiesc cu frana de mana trasa in unele aspecte ale vietii mele. Intr-un fel sau altul imi place monotonia mea de zi cu zi, si chiar si atunci cand simt nevoia sa ies din ea, se cere macar o scurta planificare a escapadei mele. Pentru ca nu prea imi plac schimbarile bruste, nu am incredere intotdeauna in nou decat daca psihicul si sufletelul meu cer o inovatie, ceva ale carei fraie sa le pot tine asa cum vreau eu.
Asa se face ca o persoana ca mine este oarecum reticenta la a-si schimba telefonul atunci cand acesta nu mai merge de nici o culoare sau la a cumpara un alt laptop atunci cand cel vechi arata de parca s-ar prabusi la primul buzz primit pe mess. Nu sunt o persoana inchisa la minte si nici vreo incuiata, dar asta nu inseamna ca pe acolo pe undeva nu am o cheie bine fixata in broasca. A durat ceva pana cand m-am decis sa ma "descui" putin si sa accept in urma cu 3 ani un alt telefon nou in locul unuia care nici macar nu mai era telefon (tastele nu mai erau toate functionale, microfonul mergea in suturi si display-ul afisa sms-urile dupa prorpiul chef). Mi-a trebuit ceva deschidere si acum o jumatate de an cand am acceptat telefoanele cu touch screen, renuntand la siguranta pe care o avea atunci cand tineam in mana un telefon cu butoane. Dar m-am autodepasit de curand cand am constientizat ca laptop-ul meu mai are putin si isi da ultima suflare si am luat decizia de a-mi achizitiona altul nou nout.





De acest DELL pe care indubitabil 99,9% dintre cititorii mei il vor considera bun de aruncat la gunoi ma leaga multe amintiri placute. L-am cumparat la mana a doua cu cateva milioane in septembrie 2010 cand m-am mutat in Bucuresti. Am scris de pe el ultimele mele ganduri de liceeana, primele emotii de studenta, mutarea in capitala, spaima pe care am tras-o in primele ore de independenta bucuresteana atunci cand am inundat cateva etaje, primii fluturasi simtiti dupa multa vreme etc. Intelegeti voi. Cu toate ca laptop-ul asta prapadit nu are unele taste si se mai tine intr-o singura balama, eu l-am iubit si inca imi e greu sa ma despart de el, cu toate ca acum am in brate un Sony Vaio de toata frumusetea. Insa stiu si ca va veni o vreme cand ma voi atasa atat de tare de acest nou laptop, incat voi refuza cu vehementa unul mult mai performant...



Sunt constienta ca schimbarea este buna uneori, te face sa treci la alte etape. Schimbarea este si mai productiva atunci cand imprejurimile nu te forteaza si ai suficient timp sa respiri si sa te gandesti inainte sa faci un nou pas. Nu, nu imi plac inceputurile fortate de altii sau de orice imprejurimi, ci doar cele fortate de mine, pentru ca doar eu stiu cand si pana unde pot intinde coarda cu mine insumi.
17:52
De cateva luni ma gandeam cu Habiba sa ne luam iubitii de cate un brat si sa mergem la o plimbare cu barcuta prin Cismigiu, si, bineinteles, la o scurta sedinta foto romantica alaturi de ei. Prin cadrele noastre si-a facut loc absolut intamplator o barcuta in care se afla un cuplu de batranei. Ea isi purta ridurile vizibile asortate cu o palarie cu funda si cu o calmitate sufleteasca usor de citit pe chip. El ii zambea, vaslea incet si se oprea des pentru a-i vorbi sotiei sale. Habiba si prietenul ei le-a cerut permisiunea sa le faca o poza.
- Nuuu, ca iese poze urata, spune el jenat cu un zambet in coltul gurii.
Habiba nu se lasa.
- Ei, cum sa iasa urata!
Si ii fotografiaza de cateva ori. Ei chitaie timizi in barca, schimband priviri subtile.
- Daca vreti, va putem trimite poza, se ofera prietenul Habibei.
Asta i-a blocat tare pe batranei si nici daca ne-am fi chinuit nu am fi reusit sa facem o poza care sa le surprinda reactia. Lor nu li se lega de ce vroiam noi sa ii fotografiem, de ce ni se pareau frumosi si, mai ales, cum aveam sa le trimitem poza. Ei ne priveau cu drag cum suntem tineri, radem tare si cu pofta, cum ne sarutam si ne dezmierdam, ei ne sorbeau din priviri si nu ne invidiau rautacios asa cum fac unii pensionari, ci probabil le aminteam de vremurile lor bune. Noi ii priveam la fel de dragastos, le admiram iubirea si stiam ca poza lor nu avea cum sa iasa altfel decat frumoasa. Pentru ca nu noi eram de fapt cei romantici, ci ei, care la mai bine de 65 de ani se plimbau linistiti cu barca intr-o dupa-amiaza de duminica dintr-una din numeroasele lor veri petrecute impreuna si, fara sa stie, traiau cele mai bune si mai minunate vremuri posibile...


22:16
The presentation secrets of Steve Jobs de Carmine Gallo este o carte pe care ar trebui sa o citeasca orice om de comunicare. De fapt, ca sa nu spuneti ca ma limitez doar la domeniul meu, am sa reformulez si am sa spun ca este o carte buna de rasfoit pentru oricine are de tinut discursuri in fata publicului.
Mergand pe ideea "a person can have the greatest idea in the world - completely different and novel - but if that person can't convince enough other people, it doesn't matter" (Gregory Berns), autorul isi invata lectorul incetul cu incetul cum sa construiasca o prezentare memorabila. Asa cum ati vazut si in titlu, metoda are la baza secretele lui Steve Jobs, despre care se stie deja ca a fost si va ramane un comunicator genial.
Sunt sigura ca va veti regasi in aceasta carte, mai ales in partile in care sunt descrise lucrurile pe care NU trebuie sa le faci in redactarea unei prezentari. Lasand orgoliile de speakeri la o parte, cati dintre noi nu folosim liniute in prezentari, bullets sau clasicele modele prestabilite cu titlu si subtitlu din PowerPoint? Cati dintre noi nu folosim un limbaj cat mai simandicos doar pentru a incerca sa uluim audienta cu inteligenta si pregatirea noastra? Rasfoind cartea aflam ca bullets-urile ucid prezentarea, ca folosind fraze lungi plictisim audienta, ca publicul reactioneaza mai mult la imagini si nu la cuvinte, ca trebuie sa raspundem la cateva intrebari vitale in construirea unei prezentari, ca trebuie sa incropim o poveste pentru a capta atentia, ca simplitatea se poarta in discursurile cele mai reusite. Si multe altele. Deci, recomand cu toata caldura The presentation secrets of Steve Jobs pentru aceia care nu isi propun doar sa vorbeasca in public din obligatia de a vorbi, ci pentru aceia care o fac cu pasiune si cu dorinta de a smulge ropote frenetice de aplauze.

10:33
...cu dor de duca, leneveala, cu dor de mare si de stat pe nisip, cu nerabdarea de a-mi reincarca bateriile. Eu bat din degete pentru doua saptamani din luna august, doua saptamani care vor reprezenta vacanta mea pe anul acesta. Pana atunci, stau in birou si lucrez cu castile pe urechi ascultand valurile din melodia "Adios Ayer" a lui Jose Padilla. Fac drumuri dus-intors pana in aeroportul Otopeni, locul unde se desfasoara un eveniment din cadrul campaniei Consumator European (n-aveti cum sa nu stiti macar unul din sporturile tv) al carui scop este sa informeze pasagerii despre drepturile pe care le au atunci cand iau avionul spre un stat din UE. Dincolo de aranjat info corner-ul, de pregatit materiale informative, de pregatit stiri si de facut monitorizari, statul cu orele in aeroport imi provoaca, vorba colegelor, o pofta imensa de a pleca in vacanta peste hotare. Si o oarecare depresie, in acelasi timp. Dar va veni si momentul meu.
Pana in august cutreier magazinele in cautare de rochite vaporoase pe care sa le inaugurez la mare. Privesc fotografii facute pe malul marii si ma gandesc la cum voi poza eu in minunata zi in care voi iesi cu Habiba la un shooting specific noua. Seara stau intinsa in pat si printre scenele din Grey's Anatomy mai arunc o privire la posterele de pe pereti cu rasaritul din Mamaia si cu batranelul care de cativa ani incoace cutreiera aceeasi portiune de mal, la aceeasi ora a diminetii.
Eu inca astept cu sufletul la gura cele doua saptamani care sunt sigura ca vor dura cat un moment, dar care imi vor defini vara. Le astept nu numai pentru vacanta in sine, ci pentru sentimentul pe care il voi avea in clipa in care ma voi urca in autocar cu tot cu bagaje. Voi sti atunci ca las in urma ore grele de munca, vise implinite, experiente profesionale dupa care tanjeam de mult timp si oameni pe care imi doream sa ii cunosc. Imi voi pune castile in urechi si ochelarii la ochi si voi porni spre Constanta cu o satisfactie imensa, cu inima impacata si cu minunata senzatie ca imi merit vacanta!

14:33
Copyright © 2015 Dana Carastoian | Designed by VeeThemes.com