La sfarsitul lunii mai, pe cand ma pozam cu toca si roba la absolvire si ma chinuiam sa inchei fermoarul rochiei de bal, am citit undeva pe Facebook urmatoarea chestiune referitoare la absolventii de facultate: "Felicitari! Felicitari pentru terminarea celei mai usoare etape din viata voastra!".

De cativa ani, eu nu mai simt verile ca fiind veri. Sunt intruchiparea vie a paradoxulului constanteanului contemporan: ajung la plaja doar de vreo 4-5 ori si ma bronzez un pic, doar cat sa nu spun ca nu m-au "manjit" un pic razele de soare. Insa, ca vara asta parca nu trece nici una. Am dormit si am orbecait prin casa in prima zi de iunie, mahmura fiind dupa bal. Apoi am revenit la birou, la cafelele de la ora 09:00 baute in fata calculatorului, citind mailuri. Sfarsitul acestei luni m-a aruncat printre sute de foi de invatat, emotii, dureri de cap si stari de greata la ora 04:00 dimineata. Mi-am petrecut pana acum cam toate weekendurile insorite ascunsa dupa o draperie de la etajul noua, intr-o camera in care nu stiam daca ma trec transpiratiile de la caldura sau de la gandul la momentele care aveau sa vina.

Cred ca asta face parte din povestea aia cu ce inseamna sa fii adult. Sa ai concediu adevarat de odihna doar vreo 2 saptamani pe an si sa nu stii cum trece pe langa tine. Fug de perioada aceea ca de dieta si ma inraiesc sa profit la maxim de fiecare dupa-amiaza libera a lunii iulie, de fiecare weekend fara proiecte, licenta si cursuri. Zilele mele de vara s-au topit pana acum sub un soare arzator pentru ca nu am vrut sa aud un "Felicitari!" anemic pentru incheierea studiilor, ci unul bine meritat. Promit ca de maine incolo, dupa ultimul hop, am sa dau dracului tot pentru ceva timp si o sa ma bucur de acele zile in care o sa pun cuburi de gheata in orice bautura, ca sa fiu sigura ca aceste momente nu se vor tranforma in simple balti sau mocirle ale unor ploi de vara.

19:27

23:35
Am fugi mancand pamantul de fiecare data cand ne-am lovi de dureri, de neplaceri, de greutati. Direct in partea opusa, in celalalt colt al lumii, daca ar fi posibil. Pentru ca uneori cred ca nu exista oameni responsabili sau curajosi, ci doar oameni care nu au unde sa o rupa la fuga, sa se ascunda si sa isi linga ranile.

Merg acasa, in Constanta, maxim o data pe luna, din varii motive, de la jobul si facultatea care imi mananca mai tot timpul, pana la dragostea mea eterna pentru capitala imbacsita de zgomote si de prea mult din orice. In subconstientul meu, nu am plecat niciodata pentru facultate sau pentru o viata mai buna, ci pentru ca am vrut sa uit. Am fugit invartindu-ma de liceul pe holurile caruia am aflat ca mai degraba as fi luat 10 cu felicitari la psihologie sau literatura decat in materie de relatii. De restaurantul in care am jurat ca nu mai calc dupa unele dezamagiri care m-au taiat in carne vie, chiar daca la cativa ani dupa scoaterea copcilor acesta si-a schimbat numele. De parcul in care eu si Habiba incercam sa cream amintiri fotografice, sa oprim timpul intr-un loc, chiar daca acum acesta parca a crescut odata cu noi. De stradutele pe care mergeam cu teama pe intuneric, pentru ca rareori pasii mei au urmat altii puternici care sa-mi deschida calea si sa ma protejeze. De cafenelele ticsite de aceleasi povesti, privi, oftaturi si lacrimi inghitite. De drumuri batatorite de greturile sufletului si de tristeti de copila. Si mai ales de oameni, de acei oameni care mi-au pus zeci de piedici in timp de alergam cu entuziasm spre ei, astfel incat acum o iau la fuga in cealalta directie la simpla vedere a umbrei lor.

Am fost deseori intrebata daca dupa finalul facultatii o sa ma intorc acasa, in Constanta. Am spus de multe ori ca in Bucuresti am deja o viata, o cariera, un scop, un iubit, cele mai bune prietene. Am omis sa spun ca aici am si cea mai buna ascunzatoare in care nu ma poate gasi nimeni.

22:08
Exista acei oameni carora le doresti tot binele din lume, in cel mai sincer mod posibil, cu toate ca fiecare dintre noi este o persoana egoista in sine.

Le doresti sa fie fericiti in felul lor, nu in al tau, sa ii vezi ca realizeaza toate acele lucruri despre care vorbeati pe holurile facultatii sau in pauza de masa. Si apoi ca le povestiti cu orele la telefon sau in soapte in timpul unui curs.

Iti doresti sa fie acei oameni alaturi de care iti doresti sa iti petreci anii, sa scoti pe rand poze de la naftalina si amintiri pretioase de la saltea. Sa adunati cat mai multe momente frumoase impreuna si sa reusiti sa nu le uitati.

Sunt oamenii carora le doresti sa fie iubiti, sa ii vezi mereu indragostiti si incapabili de magarii telenovelistice fata de perechea sa.

Si, mai presus de toate, urarea mea de suflet pentru oamenii pe care ii iubesc, tine de putere. De multa putere pentru a trece peste relele din lume, de propria teama, de ironiile sortii, de ceea ce ne facem cu propria noastra mana sau cu a altora - e nevoie de mult curaj ca sa nu o rupem.

Exista acei oameni carora le doresti tot binele din lume, in cel mai sincer mod posibil. Pentru ca stii ca si ei simt la fel pentru tine.

08:09

23:07
Scriu rar. Obosesc repede. Trec prin multe. Am din ce in ce mai putin timp. Devin din ce in ce mai ametita. Tai zilele din calendar una cate una, sper sa treaca la o clipire din gene, dar, din pacate, pot sa flutur din ochi pana imi lacrimeaza, pentru ca nu pot grabi unele momente. Pe altele ma chinui sa le pastrez: intr-o cutie, intr-o poza, intr-o floare uscata si bine ascunsa, in gandurile mele. Cele mai multe imi scapa printre degete si printre griji, asa ca raman cu ce pot…

Din fericire, pentru perioadele de genul prin care trecem cu totii exista leacuri. Se numesc recompense. Cadouri, aprecieri, hrana pentru orgoliu, mangaieri pentru ochi, urechi si suflet. Ele sunt ziua de maine a noptilor pe care le pierdem lucrand, gura de aer a clipelor in care ni se taie respiratie de emotie, linistea de dupa furtuna, rasaritul dupa o noapte lunga. Si Doamne, cat de bine este uneori sa te trezesti, sa ridici privirea si sa mai poti vedea si soarele…

16:35
Copyright © 2015 Dana Carastoian | Designed by VeeThemes.com