Pe Richard Clayderman l-am descoperit din povesti. Prima data, se facea ca ma balansam la o terasa cu prietenele mele intr-o seara de vara, savurand cate un cocktail rece si vorbind cu atata pofta despre noi si altii, de zici ca se luptau pisicile la gura noastra. Ce e drept, cam asa se intampla de fiecare data cand ne vedem dupa multa vreme. Si in pauzele dintre subiecte, se auzea o melodie care ne calma patosul de vorba si ne redadea suflarea.
A doua oara, se facea ca eram cu iubitul meu intr-o dupa-amiaza calduroasa, eu jucandu-ma cu paiul intr-un frappe si el deschizandu-si berea, la fel, vorbind de-ale noastre, pupicindu-ne si urmarind trecatorii. Mancam amandoi romantic dintr-o pizza, un fel de poveste urbana in genul "Doamna si vagabondul", numai ca fara spaghette. Chiar si asa, tot ajungeam botic in botic dupa fiecare inghititura de mancare. Si fundalul muzical parca ne indemna sa ramanem asa lipiti acolo.
Ambele povesti au in comun terasa La Balansoar din Mamaia, locul in care asta-vara probabil se putea asculta cea mai relaxanta si mai frumoasa muzica din toata statiunea. Mi s-a parut mie ca erau melodii de poveste, si, de atunci, de fiecare data cand aud pianul lui Clayderman, parca revad acele momente frumoase pe un fundal roz pal si cu putin praf magic de zane presarat printre oamenii din ele. Uneori mai ascult melodiile la birou, in timp ce lucrez sau sunt agitata. Parca ma rup putin de lume si ma invaluie din primele secunde o stare pe care o capeti atunci cand asculti finalul fericit al unui basm sau al unei povesti de dragoste. Pianul lui Clayderman este o poveste pentru fericiti, pentru indragostiti, dar mai ales, pentru visatori...

12:02
Daca oamenii n-ar face niciodata lucruri prostesti, nu s-ar mai intampla nimic inteligent in veci.
 
Ludwig Wittgenstein



18:51
Exista genul de oameni care nu pot sa treaca peste. Eu fac parte dintre ei. Nu pot sa trec peste o jignire profunda, la fel cum nu pot uita nici un ajutor imens acordat din tot sufletul intr-un moment in care aveam nevoie de el ca de aer. Insa exista acele persoane care nu pot uita lucruri marunte sau evenimente care au ramas undeva in urma. Trag de ele in permanenta, cauta pretext de reactualizare si isi construiesc alte momente noi in jurul celor vechi. Isi aduc aminte cu regularitate de cineva cu care au avut ceva, dau paginile de internet cu fundu-n sus numai-numai sa le gaseasca, susotesc in urechile altora cuvinte strategie doar-doar or mai afla ceva, se hranesc cu detalii din vietile unor persoane care le-au lasat de mult in urma.
De acest gen de oameni imi este mila. Exista o gama variata de citate care sustin ideea ca nu poti pasi mai departe catre viitor daca lasi usa dinspre trecut deschisa, pentru ca face curent, si curentul te trage vesnic inapoi. De ce ai vrea sa urmaresti in permanenta pe cineva care te-a uitat atunci cand poti face totul ca sa ii tii langa tine pe oamenii care isi amintesc zilnic de tine si iti arata acest lucru? De ce ai vrea sa mergi de fiecare data pe strada cu privirea pieduta si cu gandurile mozolite de trecut, cand poti sa privesti inainte si sa vezi cum ti se zugraveste viitorul in fata ochilor? N-am sa inteleg in veci. Am pus intotdeauna pret pe amintiri, dar atunci cand acestea costa mai mult decat clipa sau ziua de maine, n-am sa scot sub nici o forma bani din buzunar pentru o asemenea risipa sufleteasca si psihica.

20:16
"In anii '60, tatii americani vorbeau, in medie, 45 de minute pe zi cu copiii lor. Astazi, cifra echivalenta e de 6 minute" (Ridderstrale & Nordstrom - Funky Business). Dezamagitor. Ai crede ca odata cu toate telefoanele cu mii de optiuni si minute, cu tot internetul, cu toate mijloacele de transport posibile, parintii pot face mai mult pentru copiii lor din anumite puncte de vedere. Well, they just can't.

23:12
Autumn is a second spring when every leaf is a flower.
 
Albert Camus

P.S: acest citat imi este foarte drag. Am dat de el acum 5 ani si, de atunci, printre altele, asociez mereu toamna cu aceste cuvinte ale lui Camus.



22:28
Am trecut pragul primei zile de vara cu o gramada de rapoarte la birou si cu sesiunea de mana. Unul din inceputurile fortate despre care am spus de atatea ori ca imi provoaca incomoditate sufleteasca. Si cum oricarui inceput ii sta scris in frunte un final, aseara s-a terminat vara cu tot ce a insemnat ea.
Ma asteptam sa fiu usor melancolica, de obicei cam asa sunt in ultimele zile din august. Nu de alta, iubesc toamna, dar ca orice om care se afla in orice fel de relatie, imi dau seama de ce am avut de-abia cand am pierdut. Asa ca dureaza putin pana cand imi dau seama cat de mult imi plac lunile septembrie si octombrie si cat de fericita sunt de obicei in noiembrie. Dar revenind, strop de melancolie nu am avut aseara pe fata.
Ultimele ore din aceasta vara m-au prins pe terasa unui restaurant din Targoviste cu o super priveliste si o mancare delicioasa (nici n-aveti idee cat conteaza detaliul asta pentru mine!). Si m-am trezit discutand cu iubitul meu despre oamenii pe care am avut placerea de a-i cunoaste in aceste trei luni, despre contractul de munca semnat cu emotie si entuziasm chiar ieri dimineata, despre cat de frumoasa a fost mini-vacanta din august petrecuta impreuna. M-am prins cu greu si cu neincredere precum Toma Necredinciosu' ca povestea din aceasta vara a fost cu happy ending pentru mine. Una dintre putinele. Cu binele care invinge raul, cu munca rasplatita, cu asteptare care merita, cu un curcubeu care apare dupa ploaie. Pentru prima oara dupa mult timp am pasit in toamna cu liniste, implinire, fericire si cu saluturi prietenoase catre vara. Vreau frunze aurii care sa inlocuiasca marea, vreau ploi scurte si tacute care sa suplineasca toata canicula, vreau continuare a ceea ce am inceput, vreau plimbarile lungi de mana prin parc in locul celor de pe litoral si, daca se poate, inca un happy ending peste trei luni. O toamna frumoasa tuturor si la cat mai multe povesti frumoase!


13:29
Copyright © 2015 Dana Carastoian | Designed by VeeThemes.com