Gandul asta este de moment, de obicei sunt mult mai optimista. Nu ca acum as fi pesimista, dar citind comentariul lui Dragos care spunea ca ce nu te omoara te intareste, pur si simplu mi-au trecut anumite intrebari prin minte. Greul te face sa fii mai puternic, treci prin multe, te lovesti cu capul de pereti, curge sange, raman cicatrici, dar ai o experienta si esti calit. Dar asa cum spunea si Dragos, la un moment dat viata te oboseste. Te trezesti la 60-70-80 de ani ca toata existenta ta nu ai facut decat sa lupti si sa iti spui ca ce nu te omoara te intareste, ca sa devii intr-un final de piatra si sa ajungi la cativa metri sub pamant. Pana cand poti sa lupti? Cand poti sa te opresti si sa spui "stop! am devenit destul de puternic, destul de tare, nu imi mai trebuie"? Deci, de ce ne incurajam toata viata pentru o dificultate imensa care va urma la un moment dat? Ne trebuie multa forta ca sa murim?

20:58
Oamenii care astazi pica din picioare la o simpla durere de cap au indurat luni de zile mult prea multe migrene.
Oamenii la care astazi doar ridici putin glasul si izbucnesc intr-un plans isteric au inghitit tacit lacrimi intregi pentru multa vreme.
Oamenii care astazi se blocheaza intr-o incurcatura banala au trecut ani de-a randul prin numeroase incercari.
Oamenii pe care astazi ii admiri pentru faptul ca lupta pentru indeplinirea propriilor vise au renuntat de-a lungul timpului la zeci de persoane dragi si de lucruri importante.
Oamenii care astazi reactioneaza imatur la un anumit gest s-au purtat mult prea matur chiar si in situatii in care nu era cazul.
Oamenii care astazi nu se mai pot ridica dintr-o groapa mica au iesit dintr-o sumedenie de prapastii in trecut.
Oamenii care astazi nu se mai indura sa isi impacheteze o geanta si sa isi vada de drum au plecat prea des inainte.
Oamenii care astazi iti par slabi, palizi si lipsiti de viata, sunt oamenii care ieri au fost extrem de puternici si plini de forta, dar care pur si simplu intr-o buna (sau rea) zi nu au mai putut.

00:05
Nu am vazut filmul "I don't know how she does it" cu Sarah Jessica Parker, dar nici nu cred ca ar mai avea vreun rost sa o fac, din moment ce o am langa mine pe propria mea mama care nu doar o data m-a lasat cu o expresie ce sugereaza intocmai titlul filmului.
Si chiar nu stiu cum reuseste sa bata niste albusuri un sfert de ora fara sa o doara mana (si apoi sa continue cu restul), sa simta exact ce lipseste din mancarea mea preferata, sa imi scoata in 2 minute pete de pe bluze pe care eu cu neglijenta si regularitate le umplu de ciocolata sau de pizza, sa imi dea medicamentul potrivit pentru orice durere mica sau mare la simpla si puerila mea indicatie de genul "mami, ma doare aici", sa isi faca timp pentru toti si toate si mai ales pentru mine.
Eu stiu ca nu toate mamicile sunt asa, de-asta nici nu vreau sa aud ca toate mamele isi iubesc copiii si ca inevitabil toate devin super femei atunci cand vine vorba de odraslele lor si de familie in general. Unele se afunda in cariera (asa cum probabil vor face si eu la un moment dat), altele in placeri proprii. Si mai sunt si cele care se inneaca in nepasare sau, Doamne fereste, in vicii de tot felul. Macar din anumite puncte de vedere sper sa imi mostenesc mama, desi cel putin deocamdata este peste puterea mea de intelegere si de executie. Nu stiu daca voi reusi vreodata sa fiu genul de parinte care sa stie exact ce sa spuna sau ce sa faca la un simplu "mami..." gangurit pe un anume ton de propriul copil. Dar sper sa se gaseasca undeva prin genele mele...

15:20
"Ceilalti lupi m-ar sfasia daca ar sti
Ca urletul meu e in realitate un plans."

Octavian Paler - "Impostura"


20:26
De cativa ani incoace am inceput sa am o pasiune pentru rasaritul la malul marii. Prima data l-am vazut acum 4-5 ani, dupa care s-a intamplat pur si simplu sa nu ma mai duc. Incepand de vara trecuta am reluat traditia si ceva imi spune ca o voi continua...
Cam asa se face ca pentru cele 2-3 minute in care soarele iese din mare si urca pe cer, eu platesc cu trezit pe la 5 dimineata si cu ceva tremurat pe plaja. Efortul meu merita insa, intrucat rasaritul pe plaja este unul dintre cele mai romantice, mai aducatoare de liniste, mai frumoase si mai placute momente din viata unui om. Imaginea ramane adanc in suflet pentru o perioada, pana cand valurile timpului o spala usor, nu de tot, ci doar pana la urmatorul rasarit.
Din toata plaja pustie, dar plina de sezlonguri, eu si iubitul meu ne-am ales unul si ne-am intins imbratisati pe el, in speranta ca o sa ne tinem putin de cald. Cum era destul de racoare, tipenie de om nu pasea pe nisip, fata de anii trecuti cand turistii innebuniti nu stiau cum sa se pozeze mai bine si din ce unghi ar fi mai indicat sa filmeze. Din motivul asta tresaream de fiecare data cand mai vedeam cate un nebun ca noi care la 5:30 ori manat de insomnie, ori de dorinta de a prinde rasaritul, ori din obisnuita de a face jogging, se afla pe plaja la momentul respectiv. Am inceput sa ma ridic, sa ma tot uit in partea dreapta, ma zgandaream pe sezlong si nu imi gaseam linistea necesara savurarii rasaritului roz. Ma uitam lung ca un copil care isi asteapta un parinte dupa mosuletul care trecea in fiecare an pe malul marii, la aproximativ aceeasi ora, cu aceleasi haine. Ma gandeam ca nu mai e, ca poate nu-l mai tin puterile sa parcurga acelasi traseu zilnic sau ca poate l-au rapus batranetile si acum doar sufletul lui mai pluteste deasupra marii. M-am intristat putin si am luat-o din loc, m-am urcat pe un dig impreuna cu prietenul meu, ne-am facut cateva poze si exact cand vroiam sa ne plecam spre casa, il vad! Purta alte haine si intrase cu picioarele in apa ca sa spele ceva, dar l-am recunoscut dupa chip, dupa parul alb si dupa silueta sa in sine. Am coborat in viteza de pe dig si nu stiam cum sa scot telefonul mai repede ca sa ii fac o poza. Din cand in cand mai privea in urma, noi ne faceam ca nu il observam. Dovada ca mosuletul este inca destul de lucid si ca nu ne voma fla la ultima noastra intalnire. L-am privit cum se tot apleca dupa scoici sau obiecte pierdute si le spala in mare, cum se indrepta spre pescarusi, cum isi continua drumul pe care il face in fiecare dimineata la rasarit. Si in acele minute m-am simtit ca acasa, in acele minute am simtit magia momentului si a locului, m-am intors fericita catre strada cu gluga trasa pe cap, cu un zambet infantil si cu imaginea bine intiparita in suflet si in memorie. Si in telefon.

13:10
11:44
Toata saptamana aceasta am avut doar cateva melodii in playlist-ul de la birou, insa mi-au umplut foarte bine orele care parca se tarau in patru labe pana la sfarsitul fiecarei zile. Mai aruncam cate un ochi la Tudor Chirila care canta "Suflet normal", in timp ce monitorizam presa. Ma gandeam ca sufletul meu e plecat la mare de ceva timp, ca si-a dat jos camasa de birou si a plecat la plaja cu rucsacul in spate. Ca alterneaza o Cola rece cu o bere Redd's in timp ce sta tolanit pe nisip cu ochelarii la ochi, ascultand valurile si privind lumea din apa. Ca e pe undeva pe la o terasa, savurand un Frappe si stand la barfa cu alte suflete care au ajuns la distractie inaintea lui. Ca il poarta pasii pe undeva prin Constanta in timp ce mediteaza vag la toamna care urmeaza. Da, cu siguranta sufletul meu a plecat la mare cu o pereche de blugi scurti si chiar si asa, acum probabil moare de cald printr-un maxi taxi sau vreun autobuz.Eu o sa-l prind din urma in seara asta. Si o sa il scot la plimbare in fiecare seara timp de doua saptamani ca sa nu mai planga de atata dor de duca. Cand o sa se termine vacanta, o sa-l consolez amintindu-i ca inainte sa incepem primul an de facultate nu ascultam numai Vama, ci si Bruno Mars - Billionaire, in timp ce goneam cu masina pe bulevard si visam cu ochii deschisi la tot ce inseamna Bucuresti. Am sa-i spun sa fie impacat si sa aiba curaj, pentru ca toate visele alea de pe Tomis incep sa prinda contur si toate dorintele de pe stradutele din centrul vechi al Constantei se implinesc pe rand, ca si cum le-as sufla pe fiecare in parte de pe un tort. Si o sa ma inteleaga. Dar pana atunci, il asteapta multe rasarituri si apusuri pe malul marii si multe amintiri pentru toate golurile mai mici sau mai mari pe care le-a acumulat de-a lungul anului. O sa fie un suflet fericit...

17:23
Femeia traieste, totusi, intr-o perpetua confuzie, pentru ca traieste intr-o perpetua disimulare. O fata de 15 ani, in general, are mai multe secrete decat un barbat batran si o femeie de 30 de ani are mai multe mistere decat un sef de stat.



Jose Ortega Y Gasset

20:03
Ma gandeam cate lucruri nu as sti daca nu ar exista Facebook-u.l Si asaaa, internetul in general. Spre exemplu, as fi ratat faptul ca astazi, 8 august, este Ziua Internationala a Pisicilor. Nu stiu cat de adevarata este informatia, dar prefer sa-mi inchid ochisorii, sa-mi astup urechile si sa marchez momentul. Pentru ca micile noastre bijuterii pufoase si mieunatoare merita o zi numai lor. Din nenumarate motive, dar probabil cel mai important este si cel mai evident: simplul fapt ca vezi o pisica iti aduce un zambet instant pe buze si daca iti mai si infigi o mana in blana ei moale si catifelata, nu ai cum sa nu iti relaxezi cel putin cativa muschi. Apoi sunt gesturile si apucaturile lor la care ne uitam cu drag si in care ne regasim si noi, fetele, in momentele noastre pisicoase. Pentru ca uneori le simtim atat de aproape pe micile noastre feline, incat le tratam ca pe oameni, ca pe niste persone cu care ne intalnim zilnic sau cu care traim sub acelasi acoperis si de care ne-am atasat, ca pe adevarati membri ai familiei. La multi ani, dragi pufosenii...Sa ne faceti in continuare la fel de fericite!











Sursa foto 2: Christina One
19:17
Eu nu m-am gandit niciodata cum ar fi sa traiesc situatii extreme. Nu ma refer la parasutism, ci la altceva, la genul de situatie extrema naturala, pe care nu ti-o doresti sub nici o forma, dar cu care esti nevoit sa te infrunti.
Mi-a trecut chestia asta prin cap aseara, in timp ce ma uitam la The Hunger Games (bun film, apropo). Si am realizat speriata ca nu sunt in stare sa fac nimic pentru a supravietui. Probabil m-as baza pe instincte, daca le-as avea. Sunt mai degraba prea scolita pe comunicare, pe filosofie, pe literatura, pe domenii umanistice pentru supravietuirea sufletului si a mintii, care, din pacate, nu prea au legatura cu supravietuirea fizica efectiva (sau cel putin asa vad eu lucrurile). Nici un roman beletristic nu m-a invatat sa fac un foc din doua pietre si cateva crengi, nici o carte de filosofie nu m-a invatat macar cum sa rezist cateva ore singura intr-o padure. Contextul in care am crescut a fost si de asa natura incat nu am alergat prea mult pe camp la viata mea, n-am cazut prea des prin tarana ca sa ma duc la mama cu o rana amestecata cu sange si praf, la naiba, nici macar nu am invatat sa ma urc asa cum trebuie intr-un copac (stiu insa cum sa ma catar pe un gard, sper sa aiba legatura intr-un fel sau altul cu copacul)! Dar nici nu am fost prea dornica de acest context, sincera sa fiu.
De-abia acum la 20 de ani realizez ca sunt mult prea educata prin teorie pentru o lume in starea ei cruda, incipienta, pentru lumea fara calculatoare, fara masini, fara "va rog doamna, poftiti!", fara moral sau imoral, fara coduri scrise de legi. Si asta nu e tocmai de bine. Am crescut prea mult printre detalii si am pierdut lucrurile de baza, despre care chiar si atunci cand am aflat, le-am subestimat si am consider ca nu imi vor niciodata de folos intr-o epoca atat de civilizata (mai stii?). Apoi am realizat cati oameni mai sunt ca mine. Si nu am gasit in asta o sursa de comfort, ci mai degraba primul gand care mi-a trecut prin minte a fost "Doamne, cati am muri pe capete in caz de ceva...". Bineinteles, orgoliosii pot aduce in discutie conceptul de "jungla urbana" in care ne place sa credem ca nu oricine ar supravietui. Probabil. Dar sa nu uitam ca la inceput Dumnezeu a facut jungla, si nu urbanul. Si ca ar trebui mai intai de toate sa avem aptitudini minime de supravietuire in primul mediu, si de-abia apoi sa ne adaptam la celalalt. E o emisiune pe Discovery, Tehnici esentiale de supravietuire. Cred ca cel putin pana in toamna cand incepe un nou sezon din Grey's Anatomy ar trebui sa las mai mult tv-ul deschis pe Discovery atunci cand gatesc...

12:05
Mi-am luat pisoi. Virtual, ca sa fiu sigura ca nu uit sa il hranesc, sa ii dau apa sau sa am grija de el. Il gasiti in dreapta paginii si puteti sa va jucati cu el daca duceti cursorul mouse-ului pe burtica si pe capul lui. Eu una deja l-am epuizat :">.

19:07
Copyright © 2015 Dana Carastoian | Designed by VeeThemes.com