...si-o sa am sufletul impacat!

Cu toate ca azi a cam fost furtuna in Bucuresti si in toata tara, am un dor nebun de mare. De marea mea. Chiar daca nu stiu sa inot si mi-e frica sa incerc. Vreau marea mea, sa o vad acolo, sa o stiu acolo, sa fiu la orice etaj si sa o vad intr-un colt al orasului. Sa intru cu varfurile degetelor in ea, sa ma tavalesc prin nisipul umed, sa imi fie frica de pestisori si alge, sa respir aerul sarat, sa ma umplu de ulei si sa ma arda soarele, sa am parte de dusul de dupa...plaja :D.
Din intamplare am dat astazi peste cateva melodii pe care le ascultam anii trecuti, mai ales pe timpul verii. Cate amintiri legate de ele, numai sufletelul meu stie... Spre uimirea mea, cand am reascultat versurile si ritmurile m-au cuprins aceleasi stari ca in trecut. Aceleasi sentimente, aceleasi tresariri, zambete sau lacrimi in colturile ochilor. Imi amintesc perfect de toate experientele traite pe parcursul verilor din adolescenta mea: munca, despartiri, relatii, zambete, plaja, poze, rasarit, prieteni, oameni, Vama, plimbari, vise, invatat, emotii, fericire, tristete, neliniste, mare, soare, nisip, asteptari mari. Mi-e dor de fiecare in parte si stiu ca o sa le am pe toate in fata ochilor derulandu-se ca un film exact in momentul in care voi ajunge la malul marii. Voi sti atunci si mai mult decat acum ca nu trebuie sa regret nimic, ca trebuie sa profit de fiecare moment petrecut acasa, ca trebuie sa ma reincarc cu energie pentru alte zile pline de praf pe strazile Bucurestiului. Si atunci o sa am sufletul impacat...