1 iunie - ziua cui?

Anul trecut pe timpul asta eram destul de nostalgica. Eram in apropierea unei etape destul de importante din viata mea. In pragul bacului, al admiterii si al planurilor de mutare la capitala, m-am vazut obligata sa ma maturizez ( si mai mult decat eram ) intr-un mod fortat. Afara ploua, eu si sor-mea ne faceam nervi din cauza actelor pentru facultate si mai nimic nu iesea asa cum trebuie...
Acum imi dau seama de alte lucruri. Primul ar fi faptul ca, doar pentru ca locuiesc fara parinti si nu mai are cine sa aiba grija de mine zilnic, nu inseamna ca nu mai sunt un copil in adancul sufletului meu ( da, veti spune ca suntem cu totii, dar nu cred asta, sincer ). Asta pentru ca am grija sa ma pisicesc mereu cu Habiba, sa ne uitam la desene animate din cand in cand, sa ma prostesc de nu stiu cate ori pe zi si sa ma stramb la prietenul meu ( si invers ), sa ies prin parc la plimbare, sa ma bucur cand vad ceva roz. Faptul ca implinesc 20 de ani in noiembrie nu o impiedica pe mama mea sa imi cumpere papusi. M-am trezit acum o luna cu o papusica mica, rosie, exact ca acelea de care tarasc dupa ele fetitele din filme. Si i-am gasit un loc perfect langa radioul cu Barbie care ii apartine Habibei mele :D.
In al doilea rand, m-am prins eu ca adultii se bucura mai mult de 1 iunie decat copii. Pentru cei mici, inseamna cadouri, joaca...poate doar o alta zi obisnuita in care se distreaza si primesc ce isi doresc. Pentru copilasii mai putin norocosi din centrele speciale, inseamna mult mai mult. Dar pentru tineri si adultii inseamna amintiri, ocazia de a retrai macar mental si sufleteste copilaria. Eu ma tot gandesc la Constanta, la bunica, la camera mea plina de jucarii de plus, la Parcul Tabacariei in care ma duceau ai mei cu bicicleta sau rolele, la Mc ( da, mergeam doar de cateva ori pe an cand eram mica ) si la jucariile pe care le primeam de acolo, la serbari, la premieri, la "Fata babei si fata mosului" spusa de mama pana la exasperare in fiecare seara, la papusa Aurica ( botezata asa de bunica ), la leaganul din curte la care de-abia ajungeam in urma cu 15 ani si care s-ar rupe probabil daca m-as aseza acum, la cat de fericita a fost copilaria mea. Da, sunt norocoasa. Despre prietenul meu nu pot spune acelasi lucru. El va fi nevoit sa ma duca maine la Mc in locul parintilor mei si sa ma suporte toata ziua cum topai si miorlai in continuu :D. La multi ani, ma copii!