Se afișează postările cu eticheta ironie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta ironie. Afișați toate postările
Oamenii nu se maturizeaza niciodata din anumite puncte de vedere. Ramanem fie tocilarii din prima banca, elevii silitori care au dus acasa parintilor an de an carnetele numai cu note de 10, fie elevii care prefera sa chiuleasca prin parc, sa ii arate cu degetul pe cei care isi tocesc coatele de bancile scolii, sa ii judece, sa arunce cu mere in ei si sa le faca glume proaste.

Nu incetam niciodata in viata sa ii criticam sau sa ii ironizam pe cei care muncesc mai mult ca noi. Habar nu avem cum fac, dar nici nu ne chinuim sa ii intelegem vreodata, pentru ca e mai usor sa radem de ei si sa lovim cu replici care de care mai dureroase, decat sa le privim prioritatile si motivele mai de aproape, dar sa ii mai si ajutam...!

In scoala generala, uneori, o profesoara te lua deoparte ca sa te consoleze si sa iti spuna ca e bine ce faci. La maturitate, mai ai cate o prietena sau o colega care iti spune ca esti pe drumul cel bun si sa nu indraznesti sa renunti dintr-o prostie. Insa sunt atatia care parca isi doresc sa pierzi cumva calea aia, si tu esti doar un om, si nu mai poti, nu mai stii pe unde sa cauti curaj si intelegere, nu mai stii cum sa iti spui de fiecare data ca eforturile merita si ca lucrurile bune vin la cei care muncesc pentru ele... Chiar daca la scoala ai fost mereu elev model si n-ai stat niciodata la colt, la maturitate, oamenii nu vor inceta niciodata sa te trimita acolo, ba chiar cu genunchii in coji de nuci daca se poate...

Toata luna ianuarie mi-a rasunat in minte melodia "Bad day" a lui Daniel Powter. In fiecare dimineata, cand deschideam prima oara ochii vedeam un biletel motivational pe panoul Habibei mele: "wake up every morning with the thought that something wonderful is about to happen". Lasand la o parte faptul ca nici in viata de zi cu zi nu sunt o persoana excesiv de pozitiva si de optimista, cand citeam incurajarea aceea si apoi vedeam in ce data suntem, aveam impresia ca totul e o ironie nesimtita directionata exact catre mine...
Dar a trecut. A trecut ceea ce vroiam sa treaca inca de la inceput, inca de pe 1 ianuarie. Pot sa spun ca pentru mine de-abia de acum incepe anul, de-abia acum incep sa ma sperante si sa ma gandesc la ce lucruri minunate ma asteapta in perioada urmatoare ( dupa sesiune, evident ). Poate incepand de azi n-o sa mai fie atat de frig, poate nici cerul n-o sa mai fie gri, poate nici eu n-o sa mai fiu atat de suparata si usor de enervat, poate o sa fiu mai toleranta, poate o sa iau decizii mai bune si o sa fiu mai fericita, poate si lumea se va invarti altfel in jurul meu, poate o sa fiu mai usor de inteles, poate o sa fiu mai usor de iubit, poate nu voi mai fi atat de dificila. Pentru ca de-acum incolo nu mai am scuze: ianuarie nu mai e! Mi s-a luat un bolovan de pe bucatica de optimism din creierasul meu si inca unul de pe coltul de sufletel care imi genereaza starea de bine pe care o am in majoritatea timpului. S-a dus luna mea de depresie si ma rog ca urmatoarele sa fie cel putin cu iz de liniste, daca nu cu rafale de fericire. Norocul meu ca ianuarie e doar o data pe an...pentru ca sunt constienta ca pentru altii este ianuarie tot anul :).