Daca oamenii n-ar face niciodata lucruri prostesti, nu s-ar mai intampla nimic inteligent in veci.Ludwig Wittgenstein
Exista genul de oameni care nu pot sa treaca peste. Eu fac parte dintre ei. Nu pot sa trec peste o jignire profunda, la fel cum nu pot uita nici un ajutor imens acordat din tot sufletul intr-un moment in care aveam nevoie de el ca de aer. Insa exista acele persoane care nu pot uita lucruri marunte sau evenimente care au ramas undeva in urma. Trag de ele in permanenta, cauta pretext de reactualizare si isi construiesc alte momente noi in jurul celor vechi. Isi aduc aminte cu regularitate de cineva cu care au avut ceva, dau paginile de internet cu fundu-n sus numai-numai sa le gaseasca, susotesc in urechile altora cuvinte strategie doar-doar or mai afla ceva, se hranesc cu detalii din vietile unor persoane care le-au lasat de mult in urma.
De acest gen de oameni imi este mila. Exista o gama variata de citate care sustin ideea ca nu poti pasi mai departe catre viitor daca lasi usa dinspre trecut deschisa, pentru ca face curent, si curentul te trage vesnic inapoi. De ce ai vrea sa urmaresti in permanenta pe cineva care te-a uitat atunci cand poti face totul ca sa ii tii langa tine pe oamenii care isi amintesc zilnic de tine si iti arata acest lucru? De ce ai vrea sa mergi de fiecare data pe strada cu privirea pieduta si cu gandurile mozolite de trecut, cand poti sa privesti inainte si sa vezi cum ti se zugraveste viitorul in fata ochilor? N-am sa inteleg in veci. Am pus intotdeauna pret pe amintiri, dar atunci cand acestea costa mai mult decat clipa sau ziua de maine, n-am sa scot sub nici o forma bani din buzunar pentru o asemenea risipa sufleteasca si psihica.
De acest gen de oameni imi este mila. Exista o gama variata de citate care sustin ideea ca nu poti pasi mai departe catre viitor daca lasi usa dinspre trecut deschisa, pentru ca face curent, si curentul te trage vesnic inapoi. De ce ai vrea sa urmaresti in permanenta pe cineva care te-a uitat atunci cand poti face totul ca sa ii tii langa tine pe oamenii care isi amintesc zilnic de tine si iti arata acest lucru? De ce ai vrea sa mergi de fiecare data pe strada cu privirea pieduta si cu gandurile mozolite de trecut, cand poti sa privesti inainte si sa vezi cum ti se zugraveste viitorul in fata ochilor? N-am sa inteleg in veci. Am pus intotdeauna pret pe amintiri, dar atunci cand acestea costa mai mult decat clipa sau ziua de maine, n-am sa scot sub nici o forma bani din buzunar pentru o asemenea risipa sufleteasca si psihica.
"In anii '60, tatii americani vorbeau, in medie, 45 de minute pe zi cu copiii lor. Astazi, cifra echivalenta e de 6 minute" (Ridderstrale & Nordstrom - Funky Business). Dezamagitor. Ai crede ca odata cu toate telefoanele cu mii de optiuni si minute, cu tot internetul, cu toate mijloacele de transport posibile, parintii pot face mai mult pentru copiii lor din anumite puncte de vedere. Well, they just can't.
Autumn is a second spring when every leaf is a flower.Albert Camus
P.S: acest citat imi este foarte drag. Am dat de el acum 5 ani si, de atunci, printre altele, asociez mereu toamna cu aceste cuvinte ale lui Camus.
Am trecut pragul primei zile de vara cu o gramada de rapoarte la birou si cu sesiunea de mana. Unul din inceputurile fortate despre care am spus de atatea ori ca imi provoaca incomoditate sufleteasca. Si cum oricarui inceput ii sta scris in frunte un final, aseara s-a terminat vara cu tot ce a insemnat ea.
Ma asteptam sa fiu usor melancolica, de obicei cam asa sunt in ultimele zile din august. Nu de alta, iubesc toamna, dar ca orice om care se afla in orice fel de relatie, imi dau seama de ce am avut de-abia cand am pierdut. Asa ca dureaza putin pana cand imi dau seama cat de mult imi plac lunile septembrie si octombrie si cat de fericita sunt de obicei in noiembrie. Dar revenind, strop de melancolie nu am avut aseara pe fata.
Ultimele ore din aceasta vara m-au prins pe terasa unui restaurant din Targoviste cu o super priveliste si o mancare delicioasa (nici n-aveti idee cat conteaza detaliul asta pentru mine!). Si m-am trezit discutand cu iubitul meu despre oamenii pe care am avut placerea de a-i cunoaste in aceste trei luni, despre contractul de munca semnat cu emotie si entuziasm chiar ieri dimineata, despre cat de frumoasa a fost mini-vacanta din august petrecuta impreuna. M-am prins cu greu si cu neincredere precum Toma Necredinciosu' ca povestea din aceasta vara a fost cu happy ending pentru mine. Una dintre putinele. Cu binele care invinge raul, cu munca rasplatita, cu asteptare care merita, cu un curcubeu care apare dupa ploaie. Pentru prima oara dupa mult timp am pasit in toamna cu liniste, implinire, fericire si cu saluturi prietenoase catre vara. Vreau frunze aurii care sa inlocuiasca marea, vreau ploi scurte si tacute care sa suplineasca toata canicula, vreau continuare a ceea ce am inceput, vreau plimbarile lungi de mana prin parc in locul celor de pe litoral si, daca se poate, inca un happy ending peste trei luni. O toamna frumoasa tuturor si la cat mai multe povesti frumoase!
Ma asteptam sa fiu usor melancolica, de obicei cam asa sunt in ultimele zile din august. Nu de alta, iubesc toamna, dar ca orice om care se afla in orice fel de relatie, imi dau seama de ce am avut de-abia cand am pierdut. Asa ca dureaza putin pana cand imi dau seama cat de mult imi plac lunile septembrie si octombrie si cat de fericita sunt de obicei in noiembrie. Dar revenind, strop de melancolie nu am avut aseara pe fata.
Ultimele ore din aceasta vara m-au prins pe terasa unui restaurant din Targoviste cu o super priveliste si o mancare delicioasa (nici n-aveti idee cat conteaza detaliul asta pentru mine!). Si m-am trezit discutand cu iubitul meu despre oamenii pe care am avut placerea de a-i cunoaste in aceste trei luni, despre contractul de munca semnat cu emotie si entuziasm chiar ieri dimineata, despre cat de frumoasa a fost mini-vacanta din august petrecuta impreuna. M-am prins cu greu si cu neincredere precum Toma Necredinciosu' ca povestea din aceasta vara a fost cu happy ending pentru mine. Una dintre putinele. Cu binele care invinge raul, cu munca rasplatita, cu asteptare care merita, cu un curcubeu care apare dupa ploaie. Pentru prima oara dupa mult timp am pasit in toamna cu liniste, implinire, fericire si cu saluturi prietenoase catre vara. Vreau frunze aurii care sa inlocuiasca marea, vreau ploi scurte si tacute care sa suplineasca toata canicula, vreau continuare a ceea ce am inceput, vreau plimbarile lungi de mana prin parc in locul celor de pe litoral si, daca se poate, inca un happy ending peste trei luni. O toamna frumoasa tuturor si la cat mai multe povesti frumoase!
Gandul asta este de moment, de obicei sunt mult mai optimista. Nu ca acum as fi pesimista, dar citind comentariul lui Dragos care spunea ca ce nu te omoara te intareste, pur si simplu mi-au trecut anumite intrebari prin minte. Greul te face sa fii mai puternic, treci prin multe, te lovesti cu capul de pereti, curge sange, raman cicatrici, dar ai o experienta si esti calit. Dar asa cum spunea si Dragos, la un moment dat viata te oboseste. Te trezesti la 60-70-80 de ani ca toata existenta ta nu ai facut decat sa lupti si sa iti spui ca ce nu te omoara te intareste, ca sa devii intr-un final de piatra si sa ajungi la cativa metri sub pamant. Pana cand poti sa lupti? Cand poti sa te opresti si sa spui "stop! am devenit destul de puternic, destul de tare, nu imi mai trebuie"? Deci, de ce ne incurajam toata viata pentru o dificultate imensa care va urma la un moment dat? Ne trebuie multa forta ca sa murim?
