Se spune ca dragostea dureaza trei ani. In primul an cumperi mobila, in al doilea o asezi si in al treilea o imparti. Ca fiecare om intalneste o singura data o mare iubire in viata sa si ca toate relatiile care o preceda sunt iubiri de rodaj. Ca dragostea incepe cu apa de trandafiri si se incheie cu laturi. Citat din Frederic Beigbeder. Din memorie.

Tot liceul am crezut ca o relatie serioasa dureaza maxim cateva luni. Eram sigura ca iubirea te pocneste peste ochi la colt de strada in drum spre ore si ca arde la foc puternic pana nu mai ramane nimic din ea, in afara de cateva amintiri, regrete si porcismele ulterioare aferente oricarei despartiri. Pe mine m-a batut pe umar intr-un fast food si nu s-a lasat cu galagie si noduri in gat, dimpotriva chiar, imi inghiteam cartofii si hambugerul foarte elegant. Urmatoarele luni au fost acelea care m-au facut sa ma intreb de ce ani la rand mi-am dorit o lovitura puternica insotita de o vanataie care avea sa treaca oricum, cand puteam sa am parte de mangaieri constante care sa-mi faca mai fin sufletul atins parca pana atunci numai cu glaspapir.

In trei ani abia am invatat ca iubirea nu trebuie sa fie cu foc de artificii si bubuituri, ci cu luminite calde si silentioase, ca cele din bradul de Craciun. Ca marile romane eterne nu se compara cu povestioarele zilnice in care el nu se joaca Super Mario pe telefon atunci cand e plictisit, doar pentru ca stie ca imi place mie si ca m-as bosumfla daca mi-ar strica nivelul. Ca barbatii care organizeaza cine romantice cu duzine de trandafiri palesc in fata celui care mananca la McDonalds numai cu mine si nimeni altcineva. Ca "pana la adanci batraneti" e nimic pe langa zece zile in care o varicela urata te transforma intr-un soi de monstru si el te minte ca a avut aceasta boala in copilarie doar ca sa fie sigur ca iti mananci supa si ca te dai cu calamina.

As spune ca inceputul dureaza trei ani. Eu cred ca un cuplu n-are nevoie de mobila, si ca tot ce trebuie sa imparta este un zambet si-un asternut. Si cred ca nu poti vorbi despre cea mai mare iubire pana pe patul de moarte, iar atunci preferi doar sa-ti pastreazi gandurile pentru tine. Si mai cred ca e o prostie ca dragostea sa miroasa a apa de trandafiri, cand ar putea sa poarte pur si simplu parfumul noptilor voastre. Citat din Dana Carastoian. Din suflet.

00:02

11:11
"Habiba, eu nu vreau sa ma pozezi cu aparatul asta, uite si tu, imi scoate toate punctele.."

Ma uitam la poza pe care Habiba mi-o facuse si strambam din nasul care mi se parea plin de pori. Ea dadea din cap entuziasmata si ranjea larg, neintelegand supararea mea. Ma incruntam la obiectivul care fotografia ceata din parcul Tabacariei, dar cu fiecare cadru, imi mai disparea cate o incretitura de pe frunte...

"Hai stai acolo, asa, asa, nu, mai la dreapta, mai, maaaai, gata! Suuuper!"

Erau primii ani de liceu si a doua zi de Pasti. Habiba primise cadou de iepuras un Canon EOS 350D si dupa ce a reusit sa isi usuce lacrimile de fericire din ochi ca sa poata sa il vada mai clar, m-a scos la o plimbare. Am lasat finii si nasii sa chefuiasca si noi ne-am vazut de propria noastra sarbatoare. Pe la 13 ani saream in sus de fericire cand prindeam telefonul cu camera al fratelui Habibei mele. Ne-am pozat cu el si de sus, si de jos, si din profil, pana cand ne-am prins ca partile noastre bune sunt cele stangi si ca eu trebuie sa stau in fata ei, cu spatele la ea, dar cu capul usor inclinat a pisiceala. Ambitia a lovit-o pe Habiba intr-un Craciun si a decis sa isi cumpere o camera digitala. Era un pas mic pentru omenire, dar unul de urias pentru noi si vietile noastre sociale, pentru ca eram singurele care la vremea aceea nu urmam trendul odios cu pozele cu telefonul in oglinda - de ce am fi facut-o, daca noi stiam atat de bine cum da cealalta frumos intr-o fotografie normala?



"Treci in dreapta, asta e partea mea buna!"

Asa ca in acea zi racoroasa de Pasti, atinsesem apogeul - Habiba, increzatoare, il prinsese pe Dumnezeu de un picior, eu, mai sceptica, doar de glezna. Ea incantata de claritatea cu care ieseau pozele, eu il dubiu, gandindu-ma la firele de par care stateau aiurea si alti demoni care pot strica fotografiile fetelor. La scurt timp, m-am vindecat frumos de fobia claritatii si mi-am dat seama, pentru a mia oara in viata, ca imi plac lucrurile bine conturate. Am descoperit ca toata frumusetea amintirilor sta in pozele alb negru, ca ochii mei dau cel mai bine cu frunzele uscate ale toamnei, ca imi place sa ma tavalesc prin nisip si Habiba cu aparatul odata cu mine, ca tineretea noastra stralucea puternic in locurile vechi si ca e minunat sa ai cu ce sa iti surprinzi fericirea, ca sa te minunezi de ea in momentele mai grele.

"Hai ma!!! Serios...? Hai maaa!!!"

Din nou, incruntata, cu nasul in laptop, astazi, intr-o seara ploioasa si rece. Habiba imi spune ca are un cadou pentru mine si brusc m-am gandit la ziua mea de care ma mai desparte cateva saptamani bune. Imi intinde din pragul usii o punga gri. Nu fac legatura. Bag nasul in ea. Era aparatul nostru vechi, pe care nu il mai foloseam de mult, pentru ca ne-am intins ca apa pe tarm (asta ca sa nu spun ca tiganul) la cel al iubitului Habibei mele, mult mai performant. Era chiar aparatul cu care ne pozam ca sa ne consolam cand eram suparate, cand ne simteam frumoase, cand vroiam sa nu ne pierdem privirile de la fiecare varsta. Aparatul care m-a vindecat de rusinea de camera si m-a facut sa zambesc sincer catre toti fotografii care si-au indreptat obiectivele catre mine, care m-a facut sa nu pun mai pun de ani de zile mana in fata unei lentile. Este aparatul nostru care a trecut de la ea la mine, pentru ca imi doream unul. Si nu unul oricare: cel in fata caruia am crescut, cel care poarta urmele degetelor noastre si fotografiile facute in fuga, asa cum ne place noua dealtfel.

"Habiba, acum!"

00:30
Am abandonat in urma cu cativa ani ideea de a face sport, si oricat de mult am incercat sa o resuscitez, ceva din mine se opune cu strictete. Fiecare hotarare de a nu merge la sala intr-o anumita dimineata si de a ramane acasa pentru inca o ora de somn, a fost platita cu remuscari si bosumflare. Dar la finalul fiecarei zile, in momentul in care imi arunc geanta pe orice scaun din apropiere si raman intinsa in pat pentru cateva minute cu paltonul pe mine, imi dau seama...

Eu am alergat toata viata mea. Un permanent, uneori involuntar si extenuant maraton, si numai Dumnezeu stie cati kilometri mai am si cate garduri mi-au ramas de sarit. 
Am alergat de mica dupa note mari, dupa carti bune, dupa orice m-ar putea ajuta sa ma dezvolt personal si profesional. M-am impiedicat de critici constructive sau menite sa darame tot ce cladisem, m-am acoperit in bandaje si plasturi si am mers mai departe, smulgand apoi unul cate unul de fiecare data cand reuseam ce imi propuneam.
Din prea multa dragoste sau vise adolescentine hranite de romane frantuzesti, am alergat dupa baieti care n-au fost in stare sa ridice nici macar o greutate pentru mine. Am ramas de multe ori fara aer si m-am trezit cu dureri intr-o parte sau alta, ca dupa jogging. Am pus o mana in sold si am ales sa continui, pentru ca stiu sigur ca la linia de sosire ma va astepta cineva suficient de puternic pentru amandoi.
Alerg de multe luni ca o nebuna intre birou si facultate, mancand pe fuga pe peron, asteptand metroul si ferindu-ma pe cat posibil de cainii de pe la Piata Romana. M-a prins noaptea de sute de ori pe stradutele din Militari, tarandu-mi picioarele obosite dupa mine, dar trezindu-ma a doua zi la aceeasi ora si pasind cu draptul in fata stangului, cu tot cu febra musculara.

Am alergat toata viata mea dupa vise, obiective, oameni, dupa "asa se cuvine" si "asa e mai bine", si nu e de mirare ca privesc ironic la o banda amarata dintr-o sala oarecare. Sunt deja campioana la sprint-uri si curse de rezistenta si am demonstrat deja ce era de demonstrat si in mod sigur nu ma voi opri aici. Asa ca, o banda...? Pe bune?!






15:12

19:56
Am descoperit-o pe Alexandrina Hristov acum 4 ani, intr-o vara caniculara in care eu si Habiba ne stingeam emotiile prin Carturesti, innecandu-ne amarul negru intr-un ceai si mai si. Ne-am indragostit de "Numai tu", pentru ca vorbea despre niste ochi verzi si cateva rani pe care parca le simteam pe undeva. Ne ascundeam de refrenul ei prin apusurile din Vama Veche si dupa-amiezile caldute de pe malul marii. Ne-a urmarit insa pana in lunile urmatoare, cand a dat frigul, si bine a facut, pentru ca, in anumite zile, era singurul care mie cel putin, imi aducea putina caldura.

Alexandrina Hristov se asculta toamna si nu stiu de ce. Musai intr-un septembrie in care incep sa cada frunzele, intr-un octombrie racoros si un noiembrie tarziu. Ii inteleg versurile doar atunci cand sunt bagata cu capul sub plapuma si imi vine sa ma legan usor pe muzica ei numai daca am un halat pufos pe mine. La melodiile ei ma gandesc de fiecare data cand ploaia imi bate in geamul autocarului sau cand trenul in care ma aflu calatoreste printre troiene, in drum spre Constanta. Datorita ei am o ditamai cutia de iasomie in casa si nu trebuie sa astept insomniile ca sa imi odihnesc cu o cana de ceai gandurile care imi alearga uneori disperate prin minte.

Cred ca nu exista melodie de-a ei pe care sa nu fi lacrimat macar un pic vreodata. De suparare, de fericire, de liniste, de saxofon si pian, de stare de caldut si bine. Nu stiu de ce o ascult pe Alexandrina numai toamna, probabil pentru ca "baby, baby, baby, viata-i frumoasa" doar cand sunt frunze uscate prin jur si poate ca fericirea este intr-adevar o cana de ciocolata calda bauta in noiembrie.

21:14
Copyright © 2015 Dana Carastoian | Designed by VeeThemes.com