Imi aduc aminte doar franturi de vara, asta pentru ca pana pe la jumatate lunii iulie nici macar nu am constientizat ce anotimp era...

Ma incerca o senzatie de ochi grei si cuib de serpi in stomac. A fost unica, pentru ca exact asa m-am simtit in dimineata (sau noaptea, mai bine spus) de dinaintea examenului de licenta.

Imi urmaresc pasii mergand catre o statuie din Cismigiu, in timp ce mama scotocea prin geanta dupa telefon. La insistentele ei, m-am lasat pozata in fata ingerasului de metal unde ma mai prinsese o data in cadru, fix in urma cu 16 ani.

Aud numai "la multi ani!" si "sanatate!" pe un fundalul unor pahare ciocnite. Vad multe maini in aer, blitzuri de aparate foto si pe colegii mei dansand pe la 03:00 dimineata la balul de absolvire pe melodia "Gasca mea".

Ma vad pe mine in fata comisiei, aruncandu-le profesorilor in fata un maraton de cuvinte. Nu imi mai aduc aminte nimic de la prezentarea licentei in afara de palme transpirate si de vocea unui profesor exclamand "ooo, domnisoara sefa de promotie!".

Imi simt gustul lacrimilor amare dintr-o zi de vineri cand eram mica si speriata si aveam impresia ca toate se vor prabusi peste mine. Apoi imi amintesc ca nu am mai reusit sa vad nimic, pentru ca fetele din birou s-au napustit asupra mea pentru o imbratisare de grup, si a fost singurul moment din viata mea in care m-am simtit confortabil vazand negru in fata ochilor.

Ma aud razand zgomotos cand am lansat primul lampion pe plaja alaturi de iubitul meu. Ma aduc aminte tinandu-mi rochia lunga ridicata, ca sa nu o tarasc prin tot nisipul. A fost cea mai luminoasa noapte din vara aceasta, mai plina chiar de stralucire decat unele zile, insa, sper, nu mai linistita si mai frumoasa decat urmatoarele nopti de toamna.


tangled

22:05

18:17
Sunt Dana si nu-mi plac schimbarile.

Sunt haotica lunea, sambata si uneori seara, dupa ora 22:00.
N-am avut niciodata o depresie adevarata, ci doar perioade in care nu ma regaseam in raspunsurile celorlalti.
Nu stiu daca vorbesc mai bine decat scriu.
Vorbesc noaptea in somn si visez ziua, dar doar atunci cand trebuie.
In generala, mi-am dorit sa fiu poeta, pana cand diriga mi-a spus ca asta nu e o meserie. Ce stie ea...
Copil fiind, imi placea mult culoarea roz, desi niciodata nu am vazut lucrurile asa.
Uneori, cand am cosmaruri noaptea, ma ridic in picioare si tip, pentru ca pe timpul zilei sunt nevoita sa imi infrunt visele urate.
M-am nascut si am crescut la mare, dar nu stiu sa inot si sunt fericita cu asta. Oamenii care s-au nascut la munte escaladeaza cu totii masivele muntoase?
Iubesc mult, dar imbratisez rar.


Sunt Dana si nu-mi plac schimbarile. Cred ca nici ele nu ma plac pe mine.



23:48
Frumusetea lucrurilor mici sta intr-un nivel de asteptare pe masura acestora. 

Premiile mari nu ne incanta la fel de tare ca o apreciere sincera, pentru ca le putem vedea venind de departe si ne putem pregati ca atare. De-asta inrosim mai tare atunci cand suntem felicitati decat atunci cand tinem un dicurs, pentru ca nu poti repeta in fata oglinzii un asemenea sentiment caldut.
Niciodata n-o sa zambim larg pentru o rochie de gala, pentru ca ne gandim zile la rand la ea, in orice moment -  la cafeaua de dimineata, la coada de la cantina, in metrou in drum spre casa. Paietele nu fac insa nici cat negrul sub unghie atunci cand vine vorba despre o palarie cu urechiuse de pisica pentru o fetita botoasa cu ochisorii mari, pentru ca stralucirea de pe haine nu se reflecta la fel de frumos ca cea din ochii unui copilas.
Sampanie bauta din pahare de cristal nu poate avea gustul unei cutii de Coca Cola Vanilla, gasita intamplator, cand te asteptai mai putin, intr-un supermarket izolat. Pentru ca stim ca sampania e pentru ocazii speciale, dar stim oare ca o Cola poate fi atat de usor deliciul celei mai frumoase zi banale?

Fericirea sta in lucrurile mici. Din pacate, la fel si nefericirea.


21:50

10:07
Majoritatea femeilor trecute de prima tinerete privesc fastacite in pamant atunci cand sunt intrebate cati ani au. Zambesc in coltul gurii si isi gasesc ceva de asezat la sacou sau la rochie. Daca persoana care intreaba este un barbat care n-a fost prea inspirat atunci cand a rostit intrebarea ce le loveste fix in moalele capului, brusc, isi gasesc cu totul altceva de facut. La insistente colosale, cu noduri marinaresti in gat si rostind cuvinte grele ca piatra in care parca isi sparg dintii, doamnele isi marturisesc varsta - minus 2-3 ani, bineinteles.

Ce te faci insa atunci cand de-abia ai ajuns la prima tinerete si cand fruntea ta plana denota altora ca la fel este si experienta ta profesionala sau, pur si simplu, de viata? Ce te faci cand n-ai nici un rid in care sa se ascunda vreo experienta grozav de marcanta care sa atraga cu sine invataturi pretioase, ba dimpotriva, ai cateva gropite inca vizibile de la varicela, semn ca de-abia acum ai terminat cu bolile copilariei? Ridici privirea pe pereti si bagi mainile in buzunar. Zambesti in coltul gurii si gasesti ceva de asezat la blugi sau la tricou. Daca persoana care intreaba are o postura impozanta si te miroase ca tu inca te jucai cu papusi pe vremea cand ea dansa in discoteca pe "Casablanca" sau "Coco Jambo", primesti o lovitura serioasa sub centura. Dupa zeci de apropouri batute, cu balbe si priviri complice cu prietenii sau colegii care sunt ceva mai mari ca tine, iti marturisesti varsta - adevarata varsta, pentru ca, bineinteles, esti mic si fraier, si te tradeaza ochii inca stralucitori asortati cu "datul din coada" la orice ai nou de invatat.

Nu stiam ca situatii de acest fel pot exista. Nu credeam ca o varsta mai inaintata si una prea frageda au vreun punct de intersectie. Dar da, pana la urma varsta chiar este doar un numar. Este intocmai suma gandurilor si a presupunerilor pe care un om le poate face despre altul. Si nu da niciodata cu virgula, pentru ca este fixa si cat se poate de exacta, ca doar altfel nu s-ar mai putea numi prejudecata.

19:55
De parca nu e si asa destul de greu de stat intr-un piept...

Unele piepturi sunt prea mici pentru inimile mari care par sa sara de la locul lor la fiecare emotie. Nu e ca si cum ele ar vrea sa ajunga tocmai in gat, pentru ca apoi vor deveni cuvinte si toata lumea stie ca inimile care vorbesc ajung sa fie reduse la tacere de cele care nici macar nu stiu sa bata.

Alte piepturi sunt prea mari si inimile se pierd in ele, in cautarea curajului de a privi macar o data catre o alta inima. Ele sunt cele care trebuie sa fie gasite, pentru ca se ascund dupa vreo coasta sau chiar in spatele unui plaman - poate ca de-asta ni se taie cateodata respiratia atunci cand ne indragostim.

Exista apoi piepturile puternice, mai rezistente decat piatra, otelul si tristetea. Sunt facute din amintirile oamenilor care au rupt ceva din interiorul individului, din cuvintele rostite doar noaptea in somn si niciodata cu ochii deschisi, de lumina si aerul proaspat al fiecarei zile care urmeaza sa vina. Sunt piepturile dure care protejeaza inima de orice, dar care nu stiu sa se lase imbratisate de alte piepturi.

In final, sunt piepturile slabe. Poate au fost asa de la inceput sau poate s-au inmuiat odata cu anii. Sunt piepturile in care "te iubesc!", "multumesc!", "esti cel mai important om pentru mine" patrund cu usurinta. Din nefericire, la fel fac si "te urasc!" sau "nu te mai vreau in viata mea". Inimile lor sunt smulse, vertebrele nu reusesc sa tina de ele intrucat coloana e de fiecare data paralizata de durere. Smulse si aruncate in lume. Seci si singure. De ce si-ar mai dori oare sa revina intr-un piept gol, plin de amintiri neplacute? De ce si-ar mai dori oare sa simta alte inimi batand alaturi de ele..?

Tumblr
12:49

21:51
Copyright © 2015 Dana Carastoian | Designed by VeeThemes.com