O data la cativa ani are loc un bal. De incheiere. Al scolii generale, al liceului, al facultatii. Ma gandesc de fiecare data cu luni bune inainte la modelul rochiei, la pantofi cu toc inalt, dar comozi (ia-i de unde nu's), la ce sa fac cu parul meu rebel, la un machiaj potrivit.
In clasa a 8-a purtam o rochie roz cu alb, iar pe machiajul si buclele mele de copil statea scris "14 ani". Purtam cu stangacie o esarfa frumoasa, dar prea eleganta pentru privirea mea pierduta de pustoaica. Paseam grijulie si linistita pe tocuri, pentru ca deasupra lor nu apasau griji, emotii negative sau tristeti. Aveam timp sa imi privesc pasii, pentru ca viata parca nu trecea atat de repede pe langa mine. Imi tineam cu incredere poseta alba pentru ca pe atunci nu concepeam ca cineva putea sa imi fure ceva ce imi apartinea. O tineam in manuta mea prea firava pentru o manichiura french si prea mica pentru a fi tinuta de un baiat. Si totusi, in seara aia, am varsat primele mele lacrimi din motive care peste doar un an aveau sa mi se para puerile.
In clasa a 12-a am intrat in sala de banchet cu gandul ca avea si imi doream sa se termine totul mai repede. Aveam o rochie mov inchis, precum culoarea cearcanelor mele de la atata plans din cauza dramelor adolescentine produse de iubirile vremii. Era scurta, pentru ca imi placea sa atrag priviri, chiar daca nu o obtineam exact pe cea pe care mi-o doream. Purtam la gat un colier negru care provoca unora ganduri nu tocmai curate, dar cred ca l-am ales pentru a-mi opri in gat toate cuvintele. Si mergea de minune. Buclele perfecte de la 14 ani au devenit neglijente si intortocheate, la fel ca gandurile mele. Capatasem incredere in mersul pe tocuri, dar nu am raspuns chemarii pasilor de a ma duce catre acel el, pentru ca stiam ca aveam sa mi-i indrept ulterior catre baie pentru a-mi reface machiajul intins...
In anul III de facultate umblu cu blugi rupti si cu o esarfa colorata la gat prin magazinele ticsite de doamne si domnisoare in cautarea unei rochii. Stiu ca vreau sa fie la fel ca celelalte: fara bretele care sa nu ma retina in niciun fel din miscarile mele, pentru ca imi iubesc libertatea. O culoare mai deschisa: nu roz, pentru ca de la 14 ani pana la 21 e cale lunga, dar nici mov, pentru ca de 3 ani incoace am mai capatat culoare in obraji si in viata. Nu am nevoie sa fie foarte scurta, pentru ca acum am o privire care stiu ca este doar pentru mine. Imi doresc doar sa straluceasca intr-un fel sau altul, pentru ca am descoperit in mine sclipiri de care alta data nu eram constienta.
Mi se intampla o data la cativa ani si imi aduce aminte de cat de repede poate sa treaca timpul...si eu cu el la unison. N-am sa ma vait, pentru ca as pierde minute pretioase. Dupa balul acesta stiu ca nu va mai fi nici unul si ca toate rochiile mele vor atarna in dulap, precum fotografiile in album, odata cu povestile mele despre fiecare perioada incheiata. Asta pana la nunta...
Din punctul meu de vedere rochiile dau o doză foarte mare de feminitate unei femei. Mi-e tare drag să văd o fată/femeie că poartă rochii :P
RăspundețiȘtergere