- De ce iti faci griji?! O sa fie totul bine, e vineri! Vinerea n-are cum sa nu fie bine!
Sunt cuvintele pe care mi le spunea Gabi, una dintre colegele mele de birou, la un pahar de vin si la un cocktail de fructe, intr-o joi seara, la finalul unei zile interminabile pentru mine, care nu facea decat sa prevesteasca inca una la fel. Imi zambea dulce si sincer si ma atingea pe umar intr-un fel in care ma facea sa o cred pe cuvant si sa-i raspund inapoi cu un suras la fel de onest, dar totusi nesigur. Doar ca ziua respectiva de vineri a venit si, la naiba, chiar a fost bine! Si au mai venit alte cateva zile de vineri si cu toate ca se anuntau negre, parca s-au decolorat cumva. De o luna incoace am in minte vorbele colegei mele...au devenit unul dintre cele mai linistitoare ganduri ale mele, ale unei persoane care cel mai probabil o sa isi inghita sufletul intr-o zi de mult ce sta cu el la gura...
Mi se intampla o data la cativa ani si imi aduce aminte de cat de repede trece timpul.
O data la cativa ani are loc un bal. De incheiere. Al scolii generale, al liceului, al facultatii. Ma gandesc de fiecare data cu luni bune inainte la modelul rochiei, la pantofi cu toc inalt, dar comozi (ia-i de unde nu's), la ce sa fac cu parul meu rebel, la un machiaj potrivit.
In clasa a 8-a purtam o rochie roz cu alb, iar pe machiajul si buclele mele de copil statea scris "14 ani". Purtam cu stangacie o esarfa frumoasa, dar prea eleganta pentru privirea mea pierduta de pustoaica. Paseam grijulie si linistita pe tocuri, pentru ca deasupra lor nu apasau griji, emotii negative sau tristeti. Aveam timp sa imi privesc pasii, pentru ca viata parca nu trecea atat de repede pe langa mine. Imi tineam cu incredere poseta alba pentru ca pe atunci nu concepeam ca cineva putea sa imi fure ceva ce imi apartinea. O tineam in manuta mea prea firava pentru o manichiura french si prea mica pentru a fi tinuta de un baiat. Si totusi, in seara aia, am varsat primele mele lacrimi din motive care peste doar un an aveau sa mi se para puerile.
In clasa a 12-a am intrat in sala de banchet cu gandul ca avea si imi doream sa se termine totul mai repede. Aveam o rochie mov inchis, precum culoarea cearcanelor mele de la atata plans din cauza dramelor adolescentine produse de iubirile vremii. Era scurta, pentru ca imi placea sa atrag priviri, chiar daca nu o obtineam exact pe cea pe care mi-o doream. Purtam la gat un colier negru care provoca unora ganduri nu tocmai curate, dar cred ca l-am ales pentru a-mi opri in gat toate cuvintele. Si mergea de minune. Buclele perfecte de la 14 ani au devenit neglijente si intortocheate, la fel ca gandurile mele. Capatasem incredere in mersul pe tocuri, dar nu am raspuns chemarii pasilor de a ma duce catre acel el, pentru ca stiam ca aveam sa mi-i indrept ulterior catre baie pentru a-mi reface machiajul intins...
In anul III de facultate umblu cu blugi rupti si cu o esarfa colorata la gat prin magazinele ticsite de doamne si domnisoare in cautarea unei rochii. Stiu ca vreau sa fie la fel ca celelalte: fara bretele care sa nu ma retina in niciun fel din miscarile mele, pentru ca imi iubesc libertatea. O culoare mai deschisa: nu roz, pentru ca de la 14 ani pana la 21 e cale lunga, dar nici mov, pentru ca de 3 ani incoace am mai capatat culoare in obraji si in viata. Nu am nevoie sa fie foarte scurta, pentru ca acum am o privire care stiu ca este doar pentru mine. Imi doresc doar sa straluceasca intr-un fel sau altul, pentru ca am descoperit in mine sclipiri de care alta data nu eram constienta.
Mi se intampla o data la cativa ani si imi aduce aminte de cat de repede poate sa treaca timpul...si eu cu el la unison. N-am sa ma vait, pentru ca as pierde minute pretioase. Dupa balul acesta stiu ca nu va mai fi nici unul si ca toate rochiile mele vor atarna in dulap, precum fotografiile in album, odata cu povestile mele despre fiecare perioada incheiata. Asta pana la nunta...
O data la cativa ani are loc un bal. De incheiere. Al scolii generale, al liceului, al facultatii. Ma gandesc de fiecare data cu luni bune inainte la modelul rochiei, la pantofi cu toc inalt, dar comozi (ia-i de unde nu's), la ce sa fac cu parul meu rebel, la un machiaj potrivit.
In clasa a 8-a purtam o rochie roz cu alb, iar pe machiajul si buclele mele de copil statea scris "14 ani". Purtam cu stangacie o esarfa frumoasa, dar prea eleganta pentru privirea mea pierduta de pustoaica. Paseam grijulie si linistita pe tocuri, pentru ca deasupra lor nu apasau griji, emotii negative sau tristeti. Aveam timp sa imi privesc pasii, pentru ca viata parca nu trecea atat de repede pe langa mine. Imi tineam cu incredere poseta alba pentru ca pe atunci nu concepeam ca cineva putea sa imi fure ceva ce imi apartinea. O tineam in manuta mea prea firava pentru o manichiura french si prea mica pentru a fi tinuta de un baiat. Si totusi, in seara aia, am varsat primele mele lacrimi din motive care peste doar un an aveau sa mi se para puerile.
In clasa a 12-a am intrat in sala de banchet cu gandul ca avea si imi doream sa se termine totul mai repede. Aveam o rochie mov inchis, precum culoarea cearcanelor mele de la atata plans din cauza dramelor adolescentine produse de iubirile vremii. Era scurta, pentru ca imi placea sa atrag priviri, chiar daca nu o obtineam exact pe cea pe care mi-o doream. Purtam la gat un colier negru care provoca unora ganduri nu tocmai curate, dar cred ca l-am ales pentru a-mi opri in gat toate cuvintele. Si mergea de minune. Buclele perfecte de la 14 ani au devenit neglijente si intortocheate, la fel ca gandurile mele. Capatasem incredere in mersul pe tocuri, dar nu am raspuns chemarii pasilor de a ma duce catre acel el, pentru ca stiam ca aveam sa mi-i indrept ulterior catre baie pentru a-mi reface machiajul intins...
In anul III de facultate umblu cu blugi rupti si cu o esarfa colorata la gat prin magazinele ticsite de doamne si domnisoare in cautarea unei rochii. Stiu ca vreau sa fie la fel ca celelalte: fara bretele care sa nu ma retina in niciun fel din miscarile mele, pentru ca imi iubesc libertatea. O culoare mai deschisa: nu roz, pentru ca de la 14 ani pana la 21 e cale lunga, dar nici mov, pentru ca de 3 ani incoace am mai capatat culoare in obraji si in viata. Nu am nevoie sa fie foarte scurta, pentru ca acum am o privire care stiu ca este doar pentru mine. Imi doresc doar sa straluceasca intr-un fel sau altul, pentru ca am descoperit in mine sclipiri de care alta data nu eram constienta.
Mi se intampla o data la cativa ani si imi aduce aminte de cat de repede poate sa treaca timpul...si eu cu el la unison. N-am sa ma vait, pentru ca as pierde minute pretioase. Dupa balul acesta stiu ca nu va mai fi nici unul si ca toate rochiile mele vor atarna in dulap, precum fotografiile in album, odata cu povestile mele despre fiecare perioada incheiata. Asta pana la nunta...
Draga Habiba,
Daca te intreaba cineva cliseul acela despre cum e la 22 de ani fata de 21, stiu ca i-ai raspunde politicos ca nu simti diferenta. Poate o intrebare mai buna ar fi cum e la 22 fata de 18, atunci sunt sigura ca ai simti o prapastie ca de la cer la pamant...Cu totii simtim...
Probabil din cauza asta urarile mele s-au tot schimbat odata cu timpul. Una singura a ramas constanta: sa fii iubita si fericita! I know, fucking hard. Asa ca incep sa dezvolt putin si sa iti spun ce probabil ti-am mai spus vreodata sau ce am intentionat si n-am avut ocazia.
Iti doresc sa ai o putere imensa si infinita ca sa lupti cu oamenii, cu faptele si cuvintele lor, cu piedicile pe care ti le pun si cu rautatile pe care de multe ori le fac. Iti doresc sa faci mereu cele mai bune alegeri dupa cum iti sopteste glasul inimii sau cel al gandirii, pentru ca alte glasuri de pe langa tine sa nu fie niciodata responsabile pentru fericirea sau tristetea ta. Sa nu uiti niciodata cine sunt cei mai importanti oameni din viata ta pentru ca ei sunt ceea ce ai lasat in urma, ei sunt pe cei pe care ii bucuri in prezent si cei care te vor sustine intotdeauna de undeva din stanga sau din dreapta ta. Sa fii mereu omul bun cu toti pe care eu n-am sa reusesc niciodata sa fiu, sa incerci sa dai cat mai putin cu pietre in altii, dar sa nu eziti sa arunci bolovani pe cei care te ranesc. Sa nu iti fie teama sa plangi cand doare pentru ca lacrimile sunt bandaj pentru suflet. Sa nu eziti niciodata sa zambesti unui om sau unui catel, pentru ca tot ce misca in lumea asta are nevoie de un suras din cand in cand. Sa ai un izvor de inspiratie nesfarsit pentru ceea ce scrii, pentru ca ai primit minunantul dar de a-i bucura pe oameni cu ganduri tiparite cu cerneala pe foi de ziar. Sa te bucuri de lucrurile mici pentru ca cele mari sunt atat de greu de atins si sunt si trecatoare. Sa iubesti intotdeauna mult si bine pentru ca iubirea e cel mai frumos lucru de pe fata pamantului si te face si pe tine o femeie si mai frumoasa decat esti deja. Sa nu ma uiti niciodata pe mine, pentru ca nici eu nu am sa te uit vreodata. Si, cel mai important, niciodata sa nu uiti de inima ta...:)
Cu dragoste si pisicenie,
Habiba
Daca te intreaba cineva cliseul acela despre cum e la 22 de ani fata de 21, stiu ca i-ai raspunde politicos ca nu simti diferenta. Poate o intrebare mai buna ar fi cum e la 22 fata de 18, atunci sunt sigura ca ai simti o prapastie ca de la cer la pamant...Cu totii simtim...
Probabil din cauza asta urarile mele s-au tot schimbat odata cu timpul. Una singura a ramas constanta: sa fii iubita si fericita! I know, fucking hard. Asa ca incep sa dezvolt putin si sa iti spun ce probabil ti-am mai spus vreodata sau ce am intentionat si n-am avut ocazia.
Iti doresc sa ai o putere imensa si infinita ca sa lupti cu oamenii, cu faptele si cuvintele lor, cu piedicile pe care ti le pun si cu rautatile pe care de multe ori le fac. Iti doresc sa faci mereu cele mai bune alegeri dupa cum iti sopteste glasul inimii sau cel al gandirii, pentru ca alte glasuri de pe langa tine sa nu fie niciodata responsabile pentru fericirea sau tristetea ta. Sa nu uiti niciodata cine sunt cei mai importanti oameni din viata ta pentru ca ei sunt ceea ce ai lasat in urma, ei sunt pe cei pe care ii bucuri in prezent si cei care te vor sustine intotdeauna de undeva din stanga sau din dreapta ta. Sa fii mereu omul bun cu toti pe care eu n-am sa reusesc niciodata sa fiu, sa incerci sa dai cat mai putin cu pietre in altii, dar sa nu eziti sa arunci bolovani pe cei care te ranesc. Sa nu iti fie teama sa plangi cand doare pentru ca lacrimile sunt bandaj pentru suflet. Sa nu eziti niciodata sa zambesti unui om sau unui catel, pentru ca tot ce misca in lumea asta are nevoie de un suras din cand in cand. Sa ai un izvor de inspiratie nesfarsit pentru ceea ce scrii, pentru ca ai primit minunantul dar de a-i bucura pe oameni cu ganduri tiparite cu cerneala pe foi de ziar. Sa te bucuri de lucrurile mici pentru ca cele mari sunt atat de greu de atins si sunt si trecatoare. Sa iubesti intotdeauna mult si bine pentru ca iubirea e cel mai frumos lucru de pe fata pamantului si te face si pe tine o femeie si mai frumoasa decat esti deja. Sa nu ma uiti niciodata pe mine, pentru ca nici eu nu am sa te uit vreodata. Si, cel mai important, niciodata sa nu uiti de inima ta...:)
Cu dragoste si pisicenie,
Habiba
- Da, iubito!
- Buna, tati, ce faci?
- Bine, ma uitam la televizor, numai porcarii...
- Cum ai petrecut azi?
- Eh, cu colegii...m-a sunat si maica-ta, am vorbit mai devreme cu ea, m-au sunat si Laura, si Luminita si...multa lume, asa...
- Pai stii, e ziua ta, nu?
- Da, eh...da...
- Auzi?
- A?
- Esti la tine in camera?
- Da, de ce?
- Ia mergi pana la mine in dormitor.
- Acuma?
- Da.
- Stai sa-mi iau papucii...Da' ce sa fac acolo? Ai uitat ceva?
- Nu, hai ca vezi tu...Ia, deschide usile alea doua mici de la dulap, cele de sus. Vezi ca o sa gasesti o punguta mica, colorata cu alb si rosu.
- Da' de unde stii, domne, ce e acolo?
- Am trait in casa aia 18 ani, tata...
- Eh, ce sa spun...ai trait tu 18 ani, auzi la ea, 18 ani...
- Hai, ai gasit?
- Da!
- Ia vezi ca e ceva in ea, un pachetel mic.
- Da, da... auzi, sa ii rup ambalajul?
- Pai, tu ce zici? Trebuie sa il rupi, nu?
- Da, hai ca il rup, stai asa...
- Iaaaa, ce chestie!!!
- Eh, ce zici?
- Ia uite tu la ea, ce face ea...
- Ce fac, ma tati?
- Pai ma trimiti asa prin camere, si asa...cu mister...ia uite tu ea, ce vrajitorii face ea cu mine...Multumesc, taticutule, o s-o citesc chiar acum! Sa traiesti, sa iti dea Dumnezeu sanatate!
...
Ii trimisesem anul trecut de ziua lui o felicitare. A ajuns dupa doua saptamani, sifonata si indoita, dar, mai presus de toate, desfacuta. Mi-a spus sa nu ma supar, ca asa sunt oamenii, ca el apreciaza oricum si ca imi multumeste mult. Anul asta am vrut ca urarile mele sa ajunga direct la el, si numai la el. Si au ajuns...La multi ani, tata! Sa iti dea Dumnezeu sanatate! :)
- Buna, tati, ce faci?
- Bine, ma uitam la televizor, numai porcarii...
- Cum ai petrecut azi?
- Eh, cu colegii...m-a sunat si maica-ta, am vorbit mai devreme cu ea, m-au sunat si Laura, si Luminita si...multa lume, asa...
- Pai stii, e ziua ta, nu?
- Da, eh...da...
- Auzi?
- A?
- Esti la tine in camera?
- Da, de ce?
- Ia mergi pana la mine in dormitor.
- Acuma?
- Da.
- Stai sa-mi iau papucii...Da' ce sa fac acolo? Ai uitat ceva?
- Nu, hai ca vezi tu...Ia, deschide usile alea doua mici de la dulap, cele de sus. Vezi ca o sa gasesti o punguta mica, colorata cu alb si rosu.
- Da' de unde stii, domne, ce e acolo?
- Am trait in casa aia 18 ani, tata...
- Eh, ce sa spun...ai trait tu 18 ani, auzi la ea, 18 ani...
- Hai, ai gasit?
- Da!
- Ia vezi ca e ceva in ea, un pachetel mic.
- Da, da... auzi, sa ii rup ambalajul?
- Pai, tu ce zici? Trebuie sa il rupi, nu?
- Da, hai ca il rup, stai asa...
- Iaaaa, ce chestie!!!
- Eh, ce zici?
- Ia uite tu la ea, ce face ea...
- Ce fac, ma tati?
- Pai ma trimiti asa prin camere, si asa...cu mister...ia uite tu ea, ce vrajitorii face ea cu mine...Multumesc, taticutule, o s-o citesc chiar acum! Sa traiesti, sa iti dea Dumnezeu sanatate!
...
Ii trimisesem anul trecut de ziua lui o felicitare. A ajuns dupa doua saptamani, sifonata si indoita, dar, mai presus de toate, desfacuta. Mi-a spus sa nu ma supar, ca asa sunt oamenii, ca el apreciaza oricum si ca imi multumeste mult. Anul asta am vrut ca urarile mele sa ajunga direct la el, si numai la el. Si au ajuns...La multi ani, tata! Sa iti dea Dumnezeu sanatate! :)
Am invatat ca un om are dreptul sa se uite in jos la altul, doar atunci cand ar trebui sa-l ajute sa se ridice.
Gabriel Garcia Marquez
