Eu nu stiu ce am facut cu zilele mele de joi. Erau zilele mele preferate, le iubeam de mii de ori mai mult decat weekendul. Le adoram pentru versul "ne vedem joooi, ne veeedeeeem jooooi" pe care il miorlaiam inca de la inceputul saptamanii, pentru oamenii alaturi de care mi le petreceam, pentru momente pe care n-o sa le mai pot aduce niciodata inapoi, pentru cele mai frumoase povesti si amintiri depanate acum la o cafea amara, pentru discutiile de la sfarsitul caietului, pentru "se uita acum la tine!!!", pentru timpul liber, pentru noptile in care ma pierdeam printr-o carte ingalbenita de la biblioteca locala, pentru poeziile pe care le scriam la lacrimi si la suparare, pentru drama adolescentina, pentru...multi si multe.
Aproape un an de zile am topait intr-un picior de fericire ca aveam sa implinesc 18 ani intr-o zi de joi (fanii Vama Veche stiu despre ce vorbesc si sunt sigura ca ma invidiaza in secret). Apoi a trecut majoratul si au venit toate peste mine, fara sa am habar macar din ce directie, ca macar sa le pot impinge cu acelasi picior inapoi. Cu randul, s-a asternut praf, apoi o mana de pamant aruncata ca la mort, si, intr-un final, chiar noroi pe zilele mele de joi (nefericita si imputita rima involuntara). Le-am vazut obositoare, chinuitoare, ba chiar mizerabile uneori. Mi-au pus capac si m-au lasat lata de nenumarate ori in ultimii 3 ani. S-au umplut de ore in care munceam si invatam pana uitam de mine, de nervi si suparare cand ceva nu imi iesea bine, de suspine si de durere din cauza unor oameni care nici o zi de luni de ianuarie nu valoreaza, de emotii si de teama ca n-o sa mai prind urmatoarea vinere in viata sau cu zambetul pe buze.
Paradoxal, zilele mele iubite de joi s-au dus pe apa sambetei. Probabil ca erau pentru copii sau pentru adolescenti indragostiti si s-au sfarmat sub presiunea grijilor unui adult pe fata caruia o sa puteti in curand numara ridurile fiecarei saptamani nereusite. Poate ca nu au fost facute sa reziste unui program care include munca, facultate, biblioteca, proiecte si prea putin timp pentru vise si bucurii. Cred ca nu le-am alimentat frumusetea si au murit de foame. S-au stafidit exact in fata mea incetul cu incetul si eu am stat cu mainile in buzunare si cu nasul in treburile mele. As da multe pentru zilele mele fericite de joi, inclusiv o jumatate din mine, daca n-as sti ca as face-o in zadar, doar ca sa ma plesneasca peste ochi o zi de luni, sa ma scuipe in fata si sa-mi aduca aminte ca asa e viata: apreciezi ce ai de-abia atunci dupa ce ai pierdut. Au trecut ani, am fost un mare fraier...
Si stiti si voi mai bine ca mine ca doar mortii si timpul nu se mai intorc...si zilele mele de joi nici atat.
Aproape un an de zile am topait intr-un picior de fericire ca aveam sa implinesc 18 ani intr-o zi de joi (fanii Vama Veche stiu despre ce vorbesc si sunt sigura ca ma invidiaza in secret). Apoi a trecut majoratul si au venit toate peste mine, fara sa am habar macar din ce directie, ca macar sa le pot impinge cu acelasi picior inapoi. Cu randul, s-a asternut praf, apoi o mana de pamant aruncata ca la mort, si, intr-un final, chiar noroi pe zilele mele de joi (nefericita si imputita rima involuntara). Le-am vazut obositoare, chinuitoare, ba chiar mizerabile uneori. Mi-au pus capac si m-au lasat lata de nenumarate ori in ultimii 3 ani. S-au umplut de ore in care munceam si invatam pana uitam de mine, de nervi si suparare cand ceva nu imi iesea bine, de suspine si de durere din cauza unor oameni care nici o zi de luni de ianuarie nu valoreaza, de emotii si de teama ca n-o sa mai prind urmatoarea vinere in viata sau cu zambetul pe buze.
Paradoxal, zilele mele iubite de joi s-au dus pe apa sambetei. Probabil ca erau pentru copii sau pentru adolescenti indragostiti si s-au sfarmat sub presiunea grijilor unui adult pe fata caruia o sa puteti in curand numara ridurile fiecarei saptamani nereusite. Poate ca nu au fost facute sa reziste unui program care include munca, facultate, biblioteca, proiecte si prea putin timp pentru vise si bucurii. Cred ca nu le-am alimentat frumusetea si au murit de foame. S-au stafidit exact in fata mea incetul cu incetul si eu am stat cu mainile in buzunare si cu nasul in treburile mele. As da multe pentru zilele mele fericite de joi, inclusiv o jumatate din mine, daca n-as sti ca as face-o in zadar, doar ca sa ma plesneasca peste ochi o zi de luni, sa ma scuipe in fata si sa-mi aduca aminte ca asa e viata: apreciezi ce ai de-abia atunci dupa ce ai pierdut. Au trecut ani, am fost un mare fraier...
Si stiti si voi mai bine ca mine ca doar mortii si timpul nu se mai intorc...si zilele mele de joi nici atat.
