Eu cred cu tarie ca ranile sunt pur si simplu parti ale noastre. Firesti, la fel ca o mana sau un picior. Si fara de care nu putem trai, pentru ca, in cele din urma, nu ne-am mai simti oameni. Doar pentru ca bratele tale sunt grase si nu iti plac, asta nu inseamna ca nu ai nevoie de ele sau ca nu le vrei.
Mi se pare ciudat ca ne-am adaptat la orice schimbari, dar ca nu ne putem obisnui cu ranile. Probabil fac parte din seria celor mai importante puncte comune ale oamenilor din toate vremurile: au mai existat oameni fara maine si picioare, dar nimeni care sa scape neranit.

mana oameni picior rana wound

22:47

Avem impresia ca, odata cu timpul, toate ranile se inchid. Insa, uneori, e nevoie doar sa vedem un cutit ca sa incepem sa sangeram din nou...

cutit rana sange timp

09:32

Charles Saatchi citate life patience quotes rabdare Saatchi PR viata virtue virtute worse

11:14

Pe bancile facultatii invatam ca suntem noi si ei. Doua "specii" diferite, doua lumi diferite. De zeci de ani se tot scriu carti despre meseriile noastre si ale lor, si fiecare citeste despre celalalt pentru a invata cum gandeste dusmanul.

Acum mult timp, jurnalistii si oamenii de PR nu se intelegeau mai deloc. Dupa anii '90, ambele tabere s-au mai calmat un pic, cel putin aparent. Neintelegerile dintre noi si ei sunt totusi la fel de firesti ca oricare altele din istoria lumii, pentru ca suntem ca apa si focul: ei se aprind la orice ar putea fi un material care sa le propulseze cariera cat mai departe, noi incercam sa stingem orice urma de scandal, pentru binele clientului si al meseriei noastre.

In cursurile noastre, la capitolul care trata organizarea unei conferinte de presa, ni se sublinia clar ca riscam un esec daca anuntam ca incepem la o anumita ora si intarziem, pentru ca jurnalistii sunt oameni ocupati si se vor ridica imediat de pe scaune. In cursurile lor, la acelasi capitol, ei erau invatati ca nimeni nu ii asteapta si ca vor pierde informatia daca nu sunt acolo la fix. Timp de 3 ani, profesorii nu au pierdut nici o ocazie pentru a ne aduce aminte (in modul cel mai subtil, bineinteles) ca jurnalistii sunt niste fiare insetate de scandal, care vor pune vesnic intrebari incomode, care vor da cu noi de totii peretii si chiar si dincolo de acestia. Fix in acelasi interval de timp, ei sunt invatati ca noi, oamenii de PR, avem mereu ceva de ascuns, ca tragem o cortina rosie si frumoasa peste orice dezastru. Te cam uiti chioras la portretul "monstrului" cand una dintre cele mai bune prietene ale tale este jurnalista si traiti impreuna sub acoperis de ceva timp. Cand toata facultatea ati impartit acelasi pat in care stateati si lucrati separat la cate ceva - una la o tema pentru radio, alta la un plan de campanie, cand v-ati oprit de atatea ori una la tocul usii celeilalte pentru discutii interminabile, cand v-ati inteles asa cum nimeni nu o mai facea atunci cand ati decis sa lucrati si sa faceti facultatea in acelasi timp, iti cam vine sa te intrebi de ce oare ai vrea sa iei 10 la un examen al carui curs incearca sa te invete ca unul din oamenii preferati din viata ta nu este de fapt om la fel ca tine...?

carti conferinta de presa curs dusman facultate jurnalism meserie monstru neintelegere PR

11:47

... absolventi de liceu din toata tara vin in Bucuresti pentru inscrierea la examenul de admitere in facultate. Vin coplesiti de emotii si total debusolati. Au bratele pline de tot felul de hartii pe care le tin strans pentru ca sunt "importante". Celor carora le lipseste vreuna alearga disperati pe stradutele ticsite de oamenii prea ocupati ca sa ii remarce. Metroul este un mare mister pentru ei; harta, directiile, peroanele sunt adevarate labirinturi chiar si pentru parintii care ii insotesc si care, cel mai probabil, isi compatimesc odraslele si le atentioneaza de zeci de ori cu "sa ai grija, mama, la metrou, sa nu te pierzi, Doamne fereste, cine stie pe unde". Intreaba in stanga si in dreapta cum se ajunge in cutare loc si chiar si atunci cand afla, se uita pierduti catre drumul pe care il au de parcurs, si o sa-l priveasca asa pentru inca vreo jumatate de an de-acum incolo, pana cand vor invata sa paseasca mai cu siguranta pe trotuarele capitalei.

Acum 3 ani pe vremea asta, am ocupat impreuna cu Habiba ultimele doua locuri in autocarul ce ducea catre Bucuresti. Aveam la noi minunatele dosare pregatite minutios, sticle de apa, banuti si o gramada de griji. Am decis sa plecam singure, fara parinti sau alte ajutoare, pentru ca asa aveam sa fim de-atunci incolo: doar noi doua. Inevitabil, ne pierdusem pentru cateva momente, ne oprisem in mijlocul strazii cu ditamai harta si cu soarele in cap - noi si turistii chinezi. Le-am facut pe toate intr-o zi si le-am facut bine. Decizia asta ne-a purtat noroc, de atunci ne tot dam peste cap de trei ori ca sa reusim ce ne-am propus sau ce trebuie musai realizat si n-am mai obosit, si nici nu ne-am lovit atat de tare incat sa nu ne mai ridicam.

In fiecare an vin mii de absolventi de liceu in Bucuresti cu asteptari, cu intrebari, cu vise, cu speranta de a se maturiza - in cluburi sau pe bancile facultatii. Cred ca ceea ce vreau sa spun este sa incercati sa nu faceti parte din multimea indecisilor hipnotizati de luminitele bucurestene. Veniti cu gandurile voastre si nu vi le pierdeti pe bulevardele mari care deja sunt cimitirele dorintelor multor tineri, tineti-le pentru voi - o sa intelegeti peste cativa ani de ce.

absolvent admitere Bucuresti capitala dorinte drum emotii facultate ganduri griji independenta intrebari liceu metrou tara vise

22:30

citate dezamagire keep you down people quotes world

23:31

"In ochii tai rade marea..."

Imi aduc aminte ce ochi de lapte aveam. Nu puteam contura cu adevarat ziua de maine, dar o vedeam in pasteluri. Era o primavara-vara in care descoperisem Vama Veche si stateam tolanita in patul cu elefantei roz citind romane de dragoste. Erau zilele in care am descoperit-o pe Amelie Nothomb, in care cartile de pe noptiera imi erau perna, in care cutreieram cu Habiba fiecare colt din oras. Serile in care stateam pana tarziu si imi numaram visele pe degetele intinse, inclestand apoi pumnul a secret de copil si a zambet naiv asortat. Erau dupa-amiezile in care prima frunza incepea sa cada din iulie si in care eu vedeam mii de subintelesuri. Descoperisem apoi ca aveam o pasiune obscena pentru pozele alb-negru si incercam sa ma ascund cu o senzualitate infantila printre asternuturi albe, nisip fin, valuri calde, doar-doar Habiba avea sa prinda ceva cu obiectivul ei.

Deschideam ochii larg ca sa nu pierd nimic. Erau zile calde in care eu invatam ca unii oameni erau reci. Si eu scriam poezii despre ei. Si o proza proasta care acum imi suna a suferinta roz. Prea mult timp...

"...in ochii tai sunt si eu..."

Amelie Nothomb ani copil dragostea marea ochii poezii poze privire romane Vama Veche

00:10