Pentru cei care stau mai mult pe langa mine, pare incredibil faptul ca in urma cu vreo 15 ani nu eram mancacioasa. Dar chiar deloc. Da, ca pentru orice copil, vocea mamei care ma chema la masa intrerupandu-mi joaca era un cosmar. Ba chiar mai mult: eram imposibila! Faceau cu randul si mama, si mamaia si strabunica prin curte cu farfuria de mancare si cu lingura dupa mine, doar doar printre doua topaieli as fi deschis gura ca sa mai iau o imbucatura de ceva. Si eu, cu o mirare profunda si cu o conceptie de care mi-as mai dori sa ma tin si acum, intrebam cu buza tremuranda: "Dar de ce trebuie sa mananc si aaazi? N-am mancat ieri cand am fost la bunica?".
Data fiind situatia de fata, mama a trebuit sa se adapteze si sa apeleze la tot felul de tertipuri ca sa ma faca sa mananc. Cel de care imi voi aminti toata viata este orezul de la zane. Etimologia conceptului: cele trei zane ursitoare din desenul animat "Frumoasa din padurea adormita", al carui fan sunt si in ziua de astazi. Asa se facea ca orezul cu lapte nu ma incanta, dar de indata ce devenea roz, verde sau albastru, semn ca il vrajise vreo zana, devenea cel mai bun aliment de pe fata pamantului.
Si asa a ramas timp de multi ani. Singura diferenta este ca orezul de la zane se duce acum direct pe solduri, insa avand in vedere ca este o delicatesa furnizata cu greu direct de la ursitoare, detaliile legate de dieta sunt nesemnificative. N-am intrebat-o niciodata pe mama cum il prepara, si nici nu vreau sa stiu. Banuiesc ca nu e exagerat de dificil, dar nu vreau sa invat. Vreau sa ramana ea singura persoana din lume care mi-a preparat mie si care le va prepara si copiilor mei orez de la zane. Singura din lume care detine secretul si are pile la ursitoare :).
Pe mine ma vrajea mama cu fraza "daca mananci ceapa -verde- o sa ai parul luuung luung ca printesele din povesti."
RăspundețiȘtergereA mers faza. Inca mananc ceapa, si nu pentru ca imi place la nebunie, ci pentru ca asa m-am obisnuit. :))