Eu nu sunt genul de persoana care sa se dea batuta dupa prima incercare. Nici dupa a doua. Nici dupa a o mia. Stiu ca am limite, dar imi place sa cred ca ele sunt undeva departe. Si stiu ca pot orice, de-asta nu ma las intimidata de mii de pagini de invatat si de o multime de proiecte. Nu bat inapoi cand ceva presupune mult efort fizic, intelectual si chiar sentimental, nu pentru ca as fi o persoana extrem de harnica, ci doar pentru ca ambitia mea trece de orice durere de cap, nopti nedormite si senzatie de rau. Dar cand nu mai pot, inseamna ca intr-adevar simt ca ma sfarsesc din toate punctele de vedere. Si cand nu mai pot eu, devin pentru toata lumea indice al masurarii gradului de dificultate al unei situatii: "daca nici Dana n-a putut, atunci...".
Aparent, Dana a simtit ca nu mai merge. Cu toate ca acum cateva saptamani va sfatuisem sa nu pierdeti noptile in sesiune, sa va odihniti bine, sa nu beti cafea si nici energizante, sa va planificati totul asa cum trebuie, in urma cu cateva zile imi venea sa imi retrag toate cuvintele si sa regret amarnic precum cafeaua ca le-am scris vreodata. Am avut cea mai nasoala sesiune de pana acum, cele mai urate saptamani de cand am inceput facultatea. Multa materie, zile putine. Multe informatii despre orice, putine relevante pentru viitoarea mea meserie. Dar de, studentul roman trebuie sa stie tot...
Dupa atatea zile de trezit la 6, de invatat in baie ( ca acolo e mai cald ), de baut cafea si 3 in 1, de obligat pe Habiba sa se bage la somn devreme ca a doua zi eu ma trezeam cu noaptea-n cap, dupa atatea emotii si limite ale cedarii nervoase, dupa zeci de telefoane date Dennei si dupa sute "bagami-as picioarele in el de curs!", i did it: am terminat sesiunea. Partea buna e ca sunt sigura ca am slabit macar putin, partea proasta e ca ma simt slabita si e o senzatie cam nasoala. Partea buna este ca, in general, am trecut peste hopuri majore, partea proasta este ca mai am de aflat cateva rezultate. Partea buna este ca am vazut ca sunt rezistenta, partea proasta este ca cel putin in ultima saptamana nu am fost om. Partea buna este ca am doua saptamani minunate la dispozitie pentru a ma relaxa si pentru a incepe noi proiecte cu forte proaspete, partea proasta este ca sunt atat de traumatizata de sesiunea asta, incat o sa izbucnesc literalmente in plans cand o sa aud de urmatoarea!

Sursa foto: La petite Ada

ambitie dificultate durere de cap efort emotii forta limite munca proiecte putere sesiune

15:04

Este o datorie sfanta sa inveti de la adversar.

(proverb roman )

P.S: macar atat sa retin din cursul de Globalizare si geopolitica...

adversar citate datorie invatare proverb roman

23:37

Mereu am auzit povesti despre comunism de la parinti, de la bunici, de la profesori. Povesti despre stat la coada, despre saracie, despre lipsa multor lucruri care mie mi s-ar parea banale, de perioada in care mureai de frig, in care nu prea aveai ce vedea la tv, in care romanii se incurajau spunand bancuri despre Ceausescu si nevasta-sa. Am auzit atat de multe pareri si istorisiri despre comunism, incat aveam impresia la un moment dat ca am trait atunci. IMPRESIA.
De cateva saptamani incoace de cand este enervant de frig afara, si in resedinta din Militari este cam la fel. Pentru ca, noi recunoastem, este casuta noastra iubita, dar nu este izolata deloc: balcon care sta sa cada si ferestre care scartaie cand le inchizi si de deschizi. Asa ca, pe langa faptul ca afara sunt -n grade, in apartament mai si simti cum iti suiera crivatul pe la mustata atunci cand stai la orizontala. De parca o pijama groasa, un tricou, sosete si un halat pufos nu erau de ajuns, ieri ni s-a oprit caldura. Toata ziua. Am turbat. Ma mutam dintr-o camera intr-alta cu cartea de semiotica dupa mine, cu foi si pix si simteam cum imi ingheata mana pe materiale. Am mai pus pe mine inca un pulover cu gluga si inca o pereche de sosete. Habiba radea de mine si spunea ca sunt sinistrata, pana cand s-a prins ca a fi sinstrat e mai bine decat mort de frig. In plus, nici apa calda nu prea tinea cu mine. Intr-un cuvant, nici o sursa de incalzire, in afara de amaratul de aragaz din bucatarie. Si mai mai sa ne hotaram sa ne luam un radiator, de frig si nervoase ce eram.
Pana seara cand ne-am culcat, a inceput sa vina caldura. Cu chiu cu vai si cu telefoane pe la presedintele scarii, care nici macar nu era in oras ( in mod uimitor, nimeni nu sunase toata ziua sa il anunte de problema legata de lipsa caldurii...stiam ca in blocul e populat in proportie de 80% de pensionari obisnuiti cu frigul si trecuti prin comunism, dar chiar asa?! ). Dupa ce si aseara am stat bagate integral in plapuma, azi ne-am enervat si am izolat cu banda adeziva ferestrele si pe pervaz am pus o patura. Cand l-am sunat pe tata si i-am spus ca ieri m-am simtit ca in comunism, mi-a adus aminte ca ei aveau si curent cu portia. Asta imi mai lipsea...ce vremuri groaznice mi-a fost dat sa prind! :(

apa calda caldura casa Ceausescu comunism curent frig parinti profesori saracie sinistrat

13:02

Cand eram mica, nu mancam ceai cu biscuiti, eram cam fitoasa la mancare. Nu mancam nici cereale cu lapte ca toti copiii, pentru ca am intoleranta la lactoza, ceea ce inseamna ca lapticul nu rezista in burta mea mai mult de juma de ora. Nici painea cu unt si dulceata nu prea ma incanta in copilarie... Dar de un an si ceva de cand m-am mutat in Bucuresti, ceaiul cu biscuti a devenit pentru mine o gustare de seara ideala! Nu ca nu as avea ce sa mananc, dar mai ales pentru un om aflat la dieta, un om care se abtine cu greu sa nu se infiga in maldarul de ciocolata al Habibei, desertul meu de seara reprezinta o alternativa decenta. Acuma...ca toate cele de pe lumea asta, are si o parte proasta. Pe mine ma scoate din sarite, dar pe Habiba o amuza zdravan si o determina sa ma ia cu "Ooooh daaa, biscuiti cu ceai, delicatesa!!! Pastreaza-mi si mie!!!" de fiecare data cand mi se intampla asta: ( inlocuiti laptele cu ceaiul )

Ce om normal poate sa iti pastreze calmul cand i se intampla asta aproape zilnic?!

calm ceai cu biscuiti desert dieta dulceata gustare lapte unt

23:01

Stiu ca poate suna cam dur, dar am analizat eu un pic situatia si cam asa e.
M-a sunat tata in dupa-amiaza asta. Foarte disperat. Imi spune ca se anunta cod portocaliu, rosu, ROGVAIV pentru urmatoarele zile in toata tara. Eu ma uit pe geam si nu mi se pare mare lucru afara, nu mai mult decat era ieri ( cu sesiunea asta cu tot nu prea ies din casa ). Tata imi spune sa ma duc cat pot de repede intr-un supermarket si sa imi iau mancare, sa imi alimentez bine frigiderul si camara, sa imi fac provizii. Eu rad si fac misto de el. Tata imi spune ca e treaba mea, dar daca ninge mai tare zilele astea, supermarketurile nu vor mai putea fi aprovizionate. Eu cad pe ganduri...
Adevarul e ca am fost la piata chiar ieri. Si mi-am luat 2-3 chestii, pentru ca sunt la dieta si o gurmanda ca mine nu face casa buna cu multe delicatese prin preajma. Dar daca vor fi toate drumurile blocate pentru urmatoarea saptamana? Adica...dieta ca dieta, dar nu vreau sa cad in latura cealalta. Evident, am mers cu Habiba ca pinguinii pana in Carrefour si am mai luat cate ceva. Momentan, am frigiderul plin cu mancare. Ar fi bine sa ninga bine de tot zilele viitoare si sa nu raman amanet cu alimentele. Pentru ca imi pare rau sa le arunc, deci o sa le mananc. Si nu o sa fie bine. Si-asa stau prea mult in casa de cand cu sesiunea si simt nevoia permanenta de a rontai ceva, ca si cum publicitatea, semiotica si stiintele politice ar cere dulciuri si chestii crocante. Si-asa luna asta e plina de ocazii gen Ziua Indragostitilor, gen cateva zile de mers la munte...ocazii in care clar imi voi destrabala papilele gustative. E un complot divin impotriva mea, deci, aparent, Dumnezeu nu vrea ca eu sa ajung la 50 de kg. Daca peste o luna ma voi lauda ca am slabit totusi vreo 2 kg, sa stiti ca asta inseamna sa iti infrunti destinul! :))

ceai de iarna complot cura de slabire delicatese dieta dulciuri Dumnezeu mancare tata

23:40

Toata luna ianuarie mi-a rasunat in minte melodia "Bad day" a lui Daniel Powter. In fiecare dimineata, cand deschideam prima oara ochii vedeam un biletel motivational pe panoul Habibei mele: "wake up every morning with the thought that something wonderful is about to happen". Lasand la o parte faptul ca nici in viata de zi cu zi nu sunt o persoana excesiv de pozitiva si de optimista, cand citeam incurajarea aceea si apoi vedeam in ce data suntem, aveam impresia ca totul e o ironie nesimtita directionata exact catre mine...
Dar a trecut. A trecut ceea ce vroiam sa treaca inca de la inceput, inca de pe 1 ianuarie. Pot sa spun ca pentru mine de-abia de acum incepe anul, de-abia acum incep sa ma sperante si sa ma gandesc la ce lucruri minunate ma asteapta in perioada urmatoare ( dupa sesiune, evident ). Poate incepand de azi n-o sa mai fie atat de frig, poate nici cerul n-o sa mai fie gri, poate nici eu n-o sa mai fiu atat de suparata si usor de enervat, poate o sa fiu mai toleranta, poate o sa iau decizii mai bune si o sa fiu mai fericita, poate si lumea se va invarti altfel in jurul meu, poate o sa fiu mai usor de inteles, poate o sa fiu mai usor de iubit, poate nu voi mai fi atat de dificila. Pentru ca de-acum incolo nu mai am scuze: ianuarie nu mai e! Mi s-a luat un bolovan de pe bucatica de optimism din creierasul meu si inca unul de pe coltul de sufletel care imi genereaza starea de bine pe care o am in majoritatea timpului. S-a dus luna mea de depresie si ma rog ca urmatoarele sa fie cel putin cu iz de liniste, daca nu cu rafale de fericire. Norocul meu ca ianuarie e doar o data pe an...pentru ca sunt constienta ca pentru altii este ianuarie tot anul :).

an. Bad Day Daniel Powter decizii fericire frig ironie iubire liniste luna ianuarie optimism sperante suflet

22:35