Am invatat ca un om are dreptul sa se uite in jos la altul, doar atunci cand ar trebui sa-l ajute sa se ridice.
Gabriel Garcia Marquez
Se afișează postările cu eticheta ajutor. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta ajutor. Afișați toate postările
Gabriel Garcia Marquez
Exista unele zile peste care trecem tarandu-ne. E destul de amuzant daca ne gandim cum uneori pierdem atatea ore nefacand nimic important, dar cum ne poate lovi atat de tare sub centura timpul cand i se casuna.
Este vorba despre zilele acelea dupa care credem ca nu mai exista nimic. Nu reusim sa vedem dupa coltul acestora, nu ne facem planuri de teama ce ne este si de emotie, nu stim unde o sa fim si, mai ales, cum o sa fim. Ne gandim la ele non stop si ne macinam gandurile si sufletul marunt-marunt, pana in momentul in care totul incepe sa se intample. Ni se pierde privirea absolut neintentionat pe geanta unei necunoscute din metrou, ne trezim cu ochii atintiti pe geam in timp ce frecam la niste vase sau stam intinsi noaptea in pat facandu-ne o lista imaginara de "to do" si injurand in gand la fiecare dificultate peste care trebuie sa trecem.
Sunt zile oribile pe care nu stii cum sa le incepi, dar stii ca nici bine nu le poti incheia. Pur si simplu. Sunt zilele in care iti aduci aminte ca un ditamai paganul ce esti sa te inchini cand treci pe langa o biserica si sa iti soptesti ca pentru tine un "Doamne ajuta!". Stii ca n-o sa te ajute prea mult, dar pentru cateva minute devii usor optimist. Apoi mai sunt oamenii pe care ii intalnesti cand iti este greu. O mana de ajutor cantareste parca de 100 de ori mai mult in asemenea zile negre pentru tine, dar probabil roz pentru ei.
Cu totii le avem. Si trebuie sa trecem peste ele. Se spune des ca Dumnezeu nu ne da mai mult decat putem duce. Insa viata o face pentru ca nu crede in zicale. Si cum nu putem opri timpul intr-o zi fatala, mai bine inchidem ochii si strangem din dinti atunci cand este greu, cu gandul ca vor veni si zile mai bune, iar cele urate vor deveni doar niste amintiri de povestit la un pahar de vin rosu cu prietenii.
Este vorba despre zilele acelea dupa care credem ca nu mai exista nimic. Nu reusim sa vedem dupa coltul acestora, nu ne facem planuri de teama ce ne este si de emotie, nu stim unde o sa fim si, mai ales, cum o sa fim. Ne gandim la ele non stop si ne macinam gandurile si sufletul marunt-marunt, pana in momentul in care totul incepe sa se intample. Ni se pierde privirea absolut neintentionat pe geanta unei necunoscute din metrou, ne trezim cu ochii atintiti pe geam in timp ce frecam la niste vase sau stam intinsi noaptea in pat facandu-ne o lista imaginara de "to do" si injurand in gand la fiecare dificultate peste care trebuie sa trecem.
Sunt zile oribile pe care nu stii cum sa le incepi, dar stii ca nici bine nu le poti incheia. Pur si simplu. Sunt zilele in care iti aduci aminte ca un ditamai paganul ce esti sa te inchini cand treci pe langa o biserica si sa iti soptesti ca pentru tine un "Doamne ajuta!". Stii ca n-o sa te ajute prea mult, dar pentru cateva minute devii usor optimist. Apoi mai sunt oamenii pe care ii intalnesti cand iti este greu. O mana de ajutor cantareste parca de 100 de ori mai mult in asemenea zile negre pentru tine, dar probabil roz pentru ei.
Cu totii le avem. Si trebuie sa trecem peste ele. Se spune des ca Dumnezeu nu ne da mai mult decat putem duce. Insa viata o face pentru ca nu crede in zicale. Si cum nu putem opri timpul intr-o zi fatala, mai bine inchidem ochii si strangem din dinti atunci cand este greu, cu gandul ca vor veni si zile mai bune, iar cele urate vor deveni doar niste amintiri de povestit la un pahar de vin rosu cu prietenii.
E ca si cum tu ar fi sa faci 5 buchete de flori intr-o zi, dar, la final, tu prezinti 10, si deja ai pregatite si fundele pentru cele din ziua urmatoare.
Oamenii care ofera tot ce au, ba chiar se chinuie sa isi intoarca intr-un fel sau altul buzunarele pe dos ca sa dea si mai mult, sunt pe cale de disparitie. Ceea ce nu este de mirat, pentru ca traim intr-o societate de o asa natura imputita, incat cel care sta cu mana intinsa doar primeste si nu apreciaza. Ba chiar baga in buzunar si mai asteapta sa scoti inca ceva cat mai repede. Si zicala aia despre "hai sa fim oameni unii cu altii" este calcata in picioare si arata de parca ar fi tarata prin toate santierele de muncitori lenesi pline de praf, transpiratie si nepasare.
Din pacate pentru mine, eu sunt acel gen de om care ofera mereu in plus. Si nu mi-au murit laudatorii, pentru ca numai bine nu mi-a fost. In liceu, pe langa temele mele, le mai faceam si pe ale unor colegi care nu se descurcau sau aveau nevoie de note de trecere. Colegialitate, solidaritate. In toate relatiile mele am fost mai intelegatoare decat imi permite caracterul si mi-am sustinut perechea asa cum au putut cele doua maini ale mele, unicul suflet si capul de pe umeri. Iubire, sprijin. In toate cele 12 clase nu m-am limitat numai la teme; am fost plina peste cap cu activitati extrascolare si am mancat voluntariatul pe paine timp de ani de zile. Partea proasta este ca mai nimeni nu a apreciat, si in spatele unor multumiri patetice de fatada, si-au facut loc cu coatele barfe, mistouri, rautati, pretentii mai mari si absurde, oale sparte in cap etc. Si poate unii nici macar nu s-au chinuit sa onoreze aparentele de rigoare.
Oamenii ca mine sunt prosti de buni in situatiile de genul. Cel mai rau este ca ni se da peste bot in mod regulat, dar noi nu ne lasam: totul trebuie pus pe tava, ba chiar si sub ea, indiferent daca e nevoie sau nu. Poate pentru cel care primeste nu valoreaza mult, sau poate mai deloc, dar pentru cel care ofera, pierderile materiale sunt majore. Ca sa nu mai spun de cele imateriale: timpul nu se intoarce inapoi si odata facute sentimentele si orgoliile praf, cu greu mai pot fi drese.
Cei care ofera mai mult decat au or sa dispara intr-o zi. Pentru ca, dupa atatea lovituri, nu vor mai putea ridica mai mult decat trebuie. Atunci o sa se vorbeasca despre ajutorul, loialitatea, iubirea, dedicarea, altruismul si omenia de alta data, la fel cum se vorbeste despre tinerii de acum zeci de ani. Fix cu aceeasi nostalgie sper sa se ofteze la fel de greu si sper sa doara lipsurile acestea la fel de tare cum i-au durut pe cei s-au vazut nevoiti sa renunte la ele, doar ca sa supravietuiasca sentimental si psihic intr-o lume in care nici buzele, nici sufletul, nu mai inteleg sensul cuvantelor "multumesc pentru tot!".
Oamenii care ofera tot ce au, ba chiar se chinuie sa isi intoarca intr-un fel sau altul buzunarele pe dos ca sa dea si mai mult, sunt pe cale de disparitie. Ceea ce nu este de mirat, pentru ca traim intr-o societate de o asa natura imputita, incat cel care sta cu mana intinsa doar primeste si nu apreciaza. Ba chiar baga in buzunar si mai asteapta sa scoti inca ceva cat mai repede. Si zicala aia despre "hai sa fim oameni unii cu altii" este calcata in picioare si arata de parca ar fi tarata prin toate santierele de muncitori lenesi pline de praf, transpiratie si nepasare.
Din pacate pentru mine, eu sunt acel gen de om care ofera mereu in plus. Si nu mi-au murit laudatorii, pentru ca numai bine nu mi-a fost. In liceu, pe langa temele mele, le mai faceam si pe ale unor colegi care nu se descurcau sau aveau nevoie de note de trecere. Colegialitate, solidaritate. In toate relatiile mele am fost mai intelegatoare decat imi permite caracterul si mi-am sustinut perechea asa cum au putut cele doua maini ale mele, unicul suflet si capul de pe umeri. Iubire, sprijin. In toate cele 12 clase nu m-am limitat numai la teme; am fost plina peste cap cu activitati extrascolare si am mancat voluntariatul pe paine timp de ani de zile. Partea proasta este ca mai nimeni nu a apreciat, si in spatele unor multumiri patetice de fatada, si-au facut loc cu coatele barfe, mistouri, rautati, pretentii mai mari si absurde, oale sparte in cap etc. Si poate unii nici macar nu s-au chinuit sa onoreze aparentele de rigoare.
Oamenii ca mine sunt prosti de buni in situatiile de genul. Cel mai rau este ca ni se da peste bot in mod regulat, dar noi nu ne lasam: totul trebuie pus pe tava, ba chiar si sub ea, indiferent daca e nevoie sau nu. Poate pentru cel care primeste nu valoreaza mult, sau poate mai deloc, dar pentru cel care ofera, pierderile materiale sunt majore. Ca sa nu mai spun de cele imateriale: timpul nu se intoarce inapoi si odata facute sentimentele si orgoliile praf, cu greu mai pot fi drese.
Cei care ofera mai mult decat au or sa dispara intr-o zi. Pentru ca, dupa atatea lovituri, nu vor mai putea ridica mai mult decat trebuie. Atunci o sa se vorbeasca despre ajutorul, loialitatea, iubirea, dedicarea, altruismul si omenia de alta data, la fel cum se vorbeste despre tinerii de acum zeci de ani. Fix cu aceeasi nostalgie sper sa se ofteze la fel de greu si sper sa doara lipsurile acestea la fel de tare cum i-au durut pe cei s-au vazut nevoiti sa renunte la ele, doar ca sa supravietuiasca sentimental si psihic intr-o lume in care nici buzele, nici sufletul, nu mai inteleg sensul cuvantelor "multumesc pentru tot!".
A avut Habiba de facut pentru facultate un articol mai special. A trebuit sa ii ia interviu unui cersetor oarecare, pentru a-i afla povestea vietii. Asa a dat la Piata Romana peste o batranica in varsta de 85 de ani despre care puteti citi aici -"Eu nu cer la nimeni. Daca are omul placerea, da, daca nu, nu. Asa cum eu nu am, poate nici ei nu au."
Scopul articolului era de a starni o lacrima in coltul ochiului...la mine a avut mai mult decat efectul scontat - a fost o lacrima in coltul sufletulului, care s-a prelins pana in mijlocul sau si a picat intr-o baltoaca imensa, provocand un ecou in toata fiinta mea. Pentru ca SNSPA se afla pe langa Piata Romana si am trecut pe langa acea batranica de sute de ori... cand ma duceam cu Flavia sa isi gogosi, cand ma uitam la ciorapii colorati de langa statia de metrou, cand injuram ca bancomatele din zona aia sunt nenorocite, cand stateam la Mc si asteptam sa inceapa urmatorul seminar, cand imi mancam nervii cu nu stiu ce proiect. I-am mai intins cate un ban din cand in cand, dar niciodata nu am vazut acea sclipire din ochi, nu am avut timp...
Azi am regasit-o, exact acolo unde am lasat-o si ieri, langa o covrigarie care a dat faliment. Statea sprijinita de zid si privea trecatorii. Ma grabeam catre seminar, dar de data asta am scos o bancnota de 1 leu si i-am intins-o. De data asta am avut timp sa o las sa isi aseze mana peste a mea, iar eu sa o ating usor cu degetele. De data asta am avut timp sa ma uit in ochii ei. De data asta am avut timp sa o vad ca pe o poveste, nu doar ca pe o cersetoare care se afla acolo doar pentru ca viata nu a fost prea blanda cu ea...
Si stiti si voi ca sunteti multi ca mine...sunteti multi care sunteti innebuniti ca nu va raspunde prietena la telefon, cand sunt altii care nici macar nu au pe cine sa cheme cand pur si simplu nu mai pot. Sunteti multi ca mine care va lasati cuprinsi de griji ce provin din nevoi superioare, cand sunt altii pentru care o bucata de paine reprezinta luarea unei pietre de pe suflet pe ziua respectiva. Ohooo, suntem cu sutele care traim prinsi de obiective, scopuri si deadline-uri, cand sunt altii care se intreaba oare cand se va termina tot. La dracu', suntem mii de oameni care avem momente in care ne induram de cei mai putin norocosi; tocmai de-asta mai simtim uneori nevoia de a le da cate o moneda, dar fugim repede de "saru'mana, mama, sa iti dea Dumnezeu sanatate si fericire, sa fii iubita, fata mamii!" pentru ca ne provoaca teama, pentru ca ne face sa izbucnim in lacrimi fara sa stim de ce. Doamne, nu realizam ca suntem milioane de suflete care nu suntem interesate in mod deosebit de oricine este departe de noi. Si nu e vina noastra; citeam intr-o carte acum mai multe luni ca nu putem iubi sau arata compasiune profunda persoanelor care nu se afla in proximitatea noastra. Poate daca le-am cunoaste povestile nu am mai vedea mana aia intinsa ca pe o cerere, ci ca pe un strigat disperat de ajutor. Ar trebui sa ne fie rusine pentru ca viata e ca un spital de urgente? Medicina e grea si nu o putem face cu totii...dar nu e nici unul dintre noi care sa nu poata deveni macar pentru o clipa doctorul unui suflet lovit...
Sursa poza: Habiba
Scopul articolului era de a starni o lacrima in coltul ochiului...la mine a avut mai mult decat efectul scontat - a fost o lacrima in coltul sufletulului, care s-a prelins pana in mijlocul sau si a picat intr-o baltoaca imensa, provocand un ecou in toata fiinta mea. Pentru ca SNSPA se afla pe langa Piata Romana si am trecut pe langa acea batranica de sute de ori... cand ma duceam cu Flavia sa isi gogosi, cand ma uitam la ciorapii colorati de langa statia de metrou, cand injuram ca bancomatele din zona aia sunt nenorocite, cand stateam la Mc si asteptam sa inceapa urmatorul seminar, cand imi mancam nervii cu nu stiu ce proiect. I-am mai intins cate un ban din cand in cand, dar niciodata nu am vazut acea sclipire din ochi, nu am avut timp...
Azi am regasit-o, exact acolo unde am lasat-o si ieri, langa o covrigarie care a dat faliment. Statea sprijinita de zid si privea trecatorii. Ma grabeam catre seminar, dar de data asta am scos o bancnota de 1 leu si i-am intins-o. De data asta am avut timp sa o las sa isi aseze mana peste a mea, iar eu sa o ating usor cu degetele. De data asta am avut timp sa ma uit in ochii ei. De data asta am avut timp sa o vad ca pe o poveste, nu doar ca pe o cersetoare care se afla acolo doar pentru ca viata nu a fost prea blanda cu ea...
Si stiti si voi ca sunteti multi ca mine...sunteti multi care sunteti innebuniti ca nu va raspunde prietena la telefon, cand sunt altii care nici macar nu au pe cine sa cheme cand pur si simplu nu mai pot. Sunteti multi ca mine care va lasati cuprinsi de griji ce provin din nevoi superioare, cand sunt altii pentru care o bucata de paine reprezinta luarea unei pietre de pe suflet pe ziua respectiva. Ohooo, suntem cu sutele care traim prinsi de obiective, scopuri si deadline-uri, cand sunt altii care se intreaba oare cand se va termina tot. La dracu', suntem mii de oameni care avem momente in care ne induram de cei mai putin norocosi; tocmai de-asta mai simtim uneori nevoia de a le da cate o moneda, dar fugim repede de "saru'mana, mama, sa iti dea Dumnezeu sanatate si fericire, sa fii iubita, fata mamii!" pentru ca ne provoaca teama, pentru ca ne face sa izbucnim in lacrimi fara sa stim de ce. Doamne, nu realizam ca suntem milioane de suflete care nu suntem interesate in mod deosebit de oricine este departe de noi. Si nu e vina noastra; citeam intr-o carte acum mai multe luni ca nu putem iubi sau arata compasiune profunda persoanelor care nu se afla in proximitatea noastra. Poate daca le-am cunoaste povestile nu am mai vedea mana aia intinsa ca pe o cerere, ci ca pe un strigat disperat de ajutor. Ar trebui sa ne fie rusine pentru ca viata e ca un spital de urgente? Medicina e grea si nu o putem face cu totii...dar nu e nici unul dintre noi care sa nu poata deveni macar pentru o clipa doctorul unui suflet lovit...
