O data pe luna merg acasa. De obicei, stau doar un weekend, asa ca nu dureaza prea mult sa imi fac bagajul, arunc aproape din reflex in geanta tot ce imi trebuie. Cu toate astea, nu vreau sa omit nimic. De la haine pana la incaltaminte si lenjerie intima, am totul cu mine in Bucuresti si daca uit ceva…eh, daca uit ceva, e cam nasol.
Eu stiu ca in Constanta
De departe insa cea mai mare neintelegere pe care o am cu mine insumi sunt hainele elegante de club pe care le purtam in liceu. Le ridic una cate una din parti cu doua degete si le privesc cu o spranceana ridicata. Fuste incredibil de scurte, bluze mulate si cu decolteuri adanci, rochii de o palma
In urma cu un an si jumatate, sustineam sus, dar miorlait in primul articol de pe acest nou blog ca nu imi plac inceputurile fortate. Am ramas la aceeasi opinie.
Eu nu regret ca traiesc cu frana de mana trasa in unele aspecte ale vietii mele. Intr-un fel sau altul imi place monotonia mea de zi cu zi, si chiar si atunci cand simt nevoia sa ies din ea, se cere macar o scurta planificare a escapadei mele. Pentru ca nu prea imi plac schimbarile bruste, nu am incredere intotdeauna in nou decat daca psihicul si sufletelul meu cer o inovatie, ceva ale carei fraie sa le pot tine asa cum vreau eu.
Asa se face ca o persoana ca mine este oarecum reticenta la a-si schimba telefonul atunci cand acesta nu mai merge de nici o culoare sau la a cumpara un alt laptop atunci cand cel vechi arata de parca s-ar prabusi la primul buzz primit pe mess. Nu sunt o persoana inchisa la minte si nici vreo incuiata, dar asta nu inseamna ca pe acolo pe undeva nu am o cheie bine fixata in broasca. A durat ceva pana cand m-am decis sa ma "descui" putin si sa accept in urma cu 3 ani un alt telefon nou in locul unuia care nici macar nu mai era telefon (tastele nu mai erau toate functionale, microfonul mergea in suturi si display-ul afisa sms-urile dupa prorpiul chef). Mi-a trebuit ceva deschidere si acum o jumatate de an cand am acceptat telefoanele cu touch screen, renuntand la siguranta pe care o avea atunci cand tineam in mana un telefon cu butoane. Dar m-am autodepasit de curand cand am constientizat ca laptop-ul meu mai are putin si isi da ultima suflare si am luat decizia de a-mi achizitiona altul nou nout.
De acest DELL pe care indubitabil 99,9% dintre cititorii mei il vor considera bun de aruncat la gunoi ma leaga multe amintiri placute. L-am cumparat la mana a doua cu cateva milioane in septembrie 2010 cand m-am mutat in Bucuresti. Am scris de pe el ultimele mele ganduri de liceeana, primele emotii de studenta, mutarea in capitala, spaima pe care am tras-o in primele ore de independenta bucuresteana atunci cand am inundat cateva etaje, primii fluturasi simtiti dupa multa vreme etc. Intelegeti voi. Cu toate ca laptop-ul asta prapadit nu are unele taste si se mai tine intr-o singura balama, eu l-am iubit si inca imi e greu sa ma despart de el, cu toate ca acum am in brate un Sony Vaio de toata frumusetea. Insa stiu si ca va veni o vreme cand ma voi atasa atat de tare de acest nou laptop, incat voi refuza cu vehementa unul mult mai performant...
Sunt constienta ca schimbarea este buna uneori, te face sa treci la alte etape. Schimbarea este si mai productiva atunci cand imprejurimile nu te forteaza si ai suficient timp sa respiri si sa te gandesti inainte sa faci un nou pas. Nu, nu imi plac inceputurile fortate de altii sau de orice imprejurimi, ci doar cele fortate de mine, pentru ca doar eu stiu cand si pana unde pot intinde coarda cu mine insumi.
Eu nu regret ca traiesc cu frana de mana trasa in unele aspecte ale vietii mele. Intr-un fel sau altul imi place monotonia mea de zi cu zi, si chiar si atunci cand simt nevoia sa ies din ea, se cere macar o scurta planificare a escapadei mele. Pentru ca nu prea imi plac schimbarile bruste, nu am incredere intotdeauna in nou decat daca psihicul si sufletelul meu cer o inovatie, ceva ale carei fraie sa le pot tine asa cum vreau eu.
Asa se face ca o persoana ca mine este oarecum reticenta la a-si schimba telefonul atunci cand acesta nu mai merge de nici o culoare sau la a cumpara un alt laptop atunci cand cel vechi arata de parca s-ar prabusi la primul buzz primit pe mess. Nu sunt o persoana inchisa la minte si nici vreo incuiata, dar asta nu inseamna ca pe acolo pe undeva nu am o cheie bine fixata in broasca. A durat ceva pana cand m-am decis sa ma "descui" putin si sa accept in urma cu 3 ani un alt telefon nou in locul unuia care nici macar nu mai era telefon (tastele nu mai erau toate functionale, microfonul mergea in suturi si display-ul afisa sms-urile dupa prorpiul chef). Mi-a trebuit ceva deschidere si acum o jumatate de an cand am acceptat telefoanele cu touch screen, renuntand la siguranta pe care o avea atunci cand tineam in mana un telefon cu butoane. Dar m-am autodepasit de curand cand am constientizat ca laptop-ul meu mai are putin si isi da ultima suflare si am luat decizia de a-mi achizitiona altul nou nout.
De acest DELL pe care indubitabil 99,9% dintre cititorii mei il vor considera bun de aruncat la gunoi ma leaga multe amintiri placute. L-am cumparat la mana a doua cu cateva milioane in septembrie 2010 cand m-am mutat in Bucuresti. Am scris de pe el ultimele mele ganduri de liceeana, primele emotii de studenta, mutarea in capitala, spaima pe care am tras-o in primele ore de independenta bucuresteana atunci cand am inundat cateva etaje, primii fluturasi simtiti dupa multa vreme etc. Intelegeti voi. Cu toate ca laptop-ul asta prapadit nu are unele taste si se mai tine intr-o singura balama, eu l-am iubit si inca imi e greu sa ma despart de el, cu toate ca acum am in brate un Sony Vaio de toata frumusetea. Insa stiu si ca va veni o vreme cand ma voi atasa atat de tare de acest nou laptop, incat voi refuza cu vehementa unul mult mai performant...
Sunt constienta ca schimbarea este buna uneori, te face sa treci la alte etape. Schimbarea este si mai productiva atunci cand imprejurimile nu te forteaza si ai suficient timp sa respiri si sa te gandesti inainte sa faci un nou pas. Nu, nu imi plac inceputurile fortate de altii sau de orice imprejurimi, ci doar cele fortate de mine, pentru ca doar eu stiu cand si pana unde pot intinde coarda cu mine insumi.
De cateva luni ma gandeam cu Habiba sa ne luam iubitii de cate un brat si sa mergem la o plimbare cu barcuta prin Cismigiu, si, bineinteles, la o scurta sedinta foto romantica alaturi de ei. Prin cadrele noastre si-a facut loc absolut intamplator o barcuta in care se afla un cuplu de batranei. Ea isi purta ridurile vizibile asortate cu o palarie cu funda si cu o calmitate sufleteasca usor de citit pe chip. El ii zambea, vaslea incet si se oprea des pentru a-i vorbi sotiei sale. Habiba si prietenul ei le-a cerut permisiunea sa le faca o poza.
- Nuuu, ca iese poze urata, spune el jenat cu un zambet in coltul gurii.
Habiba nu se lasa.
- Ei, cum sa iasa urata!
Si ii fotografiaza de cateva ori. Ei chitaie timizi in barca, schimband priviri subtile.
- Daca vreti, va putem trimite poza, se ofera prietenul Habibei.
Asta i-a blocat tare pe batranei si nici daca ne-am fi chinuit nu am fi reusit sa facem o poza care sa le surprinda reactia. Lor nu li se lega de ce vroiam noi sa ii fotografiem, de ce ni se pareau frumosi si, mai ales, cum aveam sa le trimitem poza. Ei ne priveau cu drag cum suntem tineri, radem tare si cu pofta, cum ne sarutam si ne dezmierdam, ei ne sorbeau din priviri si nu ne invidiau rautacios asa cum fac unii pensionari, ci probabil le aminteam de vremurile lor bune. Noi ii priveam la fel de dragastos, le admiram iubirea si stiam ca poza lor nu avea cum sa iasa altfel decat frumoasa. Pentru ca nu noi eram de fapt cei romantici, ci ei, care la mai bine de 65 de ani se plimbau linistiti cu barca intr-o dupa-amiaza de duminica dintr-una din numeroasele lor veri petrecute impreuna si, fara sa stie, traiau cele mai bune si mai minunate vremuri posibile...
The presentation secrets of Steve Jobs de Carmine Gallo este o carte pe care ar trebui sa o citeasca orice om de comunicare. De fapt, ca sa nu spuneti ca ma limitez doar la domeniul meu, am sa reformulez si am sa spun ca este o carte buna de rasfoit pentru oricine are de tinut discursuri in fata publicului.
Mergand pe ideea "a person can have the greatest idea in the world - completely different and novel - but if that person can't convince enough other people, it doesn't matter" (Gregory Berns), autorul isi invata lectorul incetul cu incetul cum sa construiasca o prezentare memorabila. Asa cum ati vazut si in titlu, metoda are la baza secretele lui Steve Jobs, despre care se stie deja ca a fost si va ramane un comunicator genial.
Sunt sigura ca va veti regasi in aceasta carte, mai ales in partile in care sunt descrise lucrurile pe care NU trebuie sa le faci in redactarea unei prezentari. Lasand orgoliile de speakeri la o parte, cati dintre noi nu folosim liniute in prezentari, bullets sau clasicele modele prestabilite cu titlu si subtitlu din PowerPoint? Cati dintre noi nu folosim un limbaj cat mai simandicos doar pentru a incerca sa uluim audienta cu inteligenta si pregatirea noastra? Rasfoind cartea aflam ca bullets-urile ucid prezentarea, ca folosind fraze lungi plictisim audienta, ca publicul reactioneaza mai mult la imagini si nu la cuvinte, ca trebuie sa raspundem la cateva intrebari vitale in construirea unei prezentari, ca trebuie sa incropim o poveste pentru a capta atentia, ca simplitatea se poarta in discursurile cele mai reusite. Si multe altele. Deci, recomand cu toata caldura The presentation secrets of Steve Jobs pentru aceia care nu isi propun doar sa vorbeasca in public din obligatia de a vorbi, ci pentru aceia care o fac cu pasiune si cu dorinta de a smulge ropote frenetice de aplauze.
Mergand pe ideea "a person can have the greatest idea in the world - completely different and novel - but if that person can't convince enough other people, it doesn't matter" (Gregory Berns), autorul isi invata lectorul incetul cu incetul cum sa construiasca o prezentare memorabila. Asa cum ati vazut si in titlu, metoda are la baza secretele lui Steve Jobs, despre care se stie deja ca a fost si va ramane un comunicator genial.
Sunt sigura ca va veti regasi in aceasta carte, mai ales in partile in care sunt descrise lucrurile pe care NU trebuie sa le faci in redactarea unei prezentari. Lasand orgoliile de speakeri la o parte, cati dintre noi nu folosim liniute in prezentari, bullets sau clasicele modele prestabilite cu titlu si subtitlu din PowerPoint? Cati dintre noi nu folosim un limbaj cat mai simandicos doar pentru a incerca sa uluim audienta cu inteligenta si pregatirea noastra? Rasfoind cartea aflam ca bullets-urile ucid prezentarea, ca folosind fraze lungi plictisim audienta, ca publicul reactioneaza mai mult la imagini si nu la cuvinte, ca trebuie sa raspundem la cateva intrebari vitale in construirea unei prezentari, ca trebuie sa incropim o poveste pentru a capta atentia, ca simplitatea se poarta in discursurile cele mai reusite. Si multe altele. Deci, recomand cu toata caldura The presentation secrets of Steve Jobs pentru aceia care nu isi propun doar sa vorbeasca in public din obligatia de a vorbi, ci pentru aceia care o fac cu pasiune si cu dorinta de a smulge ropote frenetice de aplauze.
...cu dor de duca, leneveala, cu dor de mare si de stat pe nisip, cu nerabdarea de a-mi reincarca bateriile. Eu bat din degete pentru doua saptamani din luna august, doua saptamani care vor reprezenta vacanta mea pe anul acesta. Pana atunci, stau in birou si lucrez cu castile pe urechi ascultand valurile din melodia "Adios Ayer" a lui Jose Padilla. Fac drumuri dus-intors pana in aeroportul Otopeni, locul unde se desfasoara un eveniment din cadrul campaniei Consumator European (n-aveti cum sa nu stiti macar unul din sporturile tv) al carui scop este sa informeze pasagerii despre drepturile pe care le au atunci cand iau avionul spre un stat din UE. Dincolo de aranjat info corner-ul, de pregatit materiale informative, de pregatit stiri si de facut monitorizari, statul cu orele in aeroport imi provoaca, vorba colegelor, o pofta imensa de a pleca in vacanta peste hotare. Si o oarecare depresie, in acelasi timp. Dar va veni si momentul meu.
Pana in august cutreier magazinele in cautare de rochite vaporoase pe care sa le inaugurez la mare. Privesc fotografii facute pe malul marii si ma gandesc la cum voi poza eu in minunata zi in care voi iesi cu Habiba la un shooting specific noua. Seara stau intinsa in pat si printre scenele din Grey's Anatomy mai arunc o privire la posterele de pe pereti cu rasaritul din Mamaia si cu batranelul care de cativa ani incoace cutreiera aceeasi portiune de mal, la aceeasi ora a diminetii.
Eu inca astept cu sufletul la gura cele doua saptamani care sunt sigura ca vor dura cat un moment, dar care imi vor defini vara. Le astept nu numai pentru vacanta in sine, ci pentru sentimentul pe care il voi avea in clipa in care ma voi urca in autocar cu tot cu bagaje. Voi sti atunci ca las in urma ore grele de munca, vise implinite, experiente profesionale dupa care tanjeam de mult timp si oameni pe care imi doream sa ii cunosc. Imi voi pune castile in urechi si ochelarii la ochi si voi porni spre Constanta cu o satisfactie imensa, cu inima impacata si cu minunata senzatie ca imi merit vacanta!
Pana in august cutreier magazinele in cautare de rochite vaporoase pe care sa le inaugurez la mare. Privesc fotografii facute pe malul marii si ma gandesc la cum voi poza eu in minunata zi in care voi iesi cu Habiba la un shooting specific noua. Seara stau intinsa in pat si printre scenele din Grey's Anatomy mai arunc o privire la posterele de pe pereti cu rasaritul din Mamaia si cu batranelul care de cativa ani incoace cutreiera aceeasi portiune de mal, la aceeasi ora a diminetii.
Eu inca astept cu sufletul la gura cele doua saptamani care sunt sigura ca vor dura cat un moment, dar care imi vor defini vara. Le astept nu numai pentru vacanta in sine, ci pentru sentimentul pe care il voi avea in clipa in care ma voi urca in autocar cu tot cu bagaje. Voi sti atunci ca las in urma ore grele de munca, vise implinite, experiente profesionale dupa care tanjeam de mult timp si oameni pe care imi doream sa ii cunosc. Imi voi pune castile in urechi si ochelarii la ochi si voi porni spre Constanta cu o satisfactie imensa, cu inima impacata si cu minunata senzatie ca imi merit vacanta!
