Nu am mai recomandat o carte de foarte mult timp pentru ca, recunosc, nu am mai apucat sa citesc nimic special pentru sufletelul meu, in afara de cartile pentru facultate. Da, puteti spune ca mai am cateva saptamani libere la dispozitie pentru a ma reintoarce la vechile mele activitati literare, dar cu un training de 7 ore pe zi pentru Romtelecom si cu sute de pagini de invatat, credeti-ma, nu prea mai am nici un chef.
Am venit acasa vineri pentru ultimul weekend de vacanta. Am venit mai mult pentru mama si tata, am venit sa mai iau la pas cateva zone din oras care imi plac. Am venit ca sa vad pentru ultima oara pe anul asta cum arata camera mea in lumina soarelui de vara. Si am observat ca in anumite colturi prafuite, zac 2-3 carti de care uitasem...
Despre "O femeie" de Peter Esterhazy vroiam sa scriu de mult. Cam de aproape un an, de cand am cumparat-o din Carturesti si am citit-o intr-o singura seara, caci era captivanta si placuta mie. E scrisa usor abstract si cu fraze directe ( unele cu tenta erotica ), dar arata frumusetea iubirilor cotidiene si a femeilor obisnuite din punctul de vedere al unui barbat la fel de obisnuit. Nu veti gasi SF si nici declaratii siropoase, ci doar uimirea autorului in fata unor gesturi simple pe care fostele sale iubite le faceau.
Chiar daca si voi duceti lipsa de timp, va invit macar sa rasfoiti cartea. Daca nici asa nu reusiti, va las mai jos cateva citate care mie mi-au atras atentie si pe care le insemnasem cu creionul in seara in care am dat peste ele. Era exact pe 16 septembrie 2010, joi.

Vreau sa spun ca in timp ce ma spal pe dinti trec pe neasteptate douazeci si opt de ani. Dousopt de ani nu-s de colea. Nici nu mi-ar ajunge viata sa ma spal de doua ori pe dinti.

Viata noastra este un etern pas de deux, fuste din tuluri si pantofi cu spitul de plumb. 

Exista o femeie. Ma iubeste. O intreb daca ma iubeste. Da' de ce m-ar iubi? Pentru ca asa ne-am inteles. Sa te iubesc? Asa? Asa. Azi? Si azi, pai sigur ca da, intotdeauna, la zece jumate, in ianuarie, la cumpana mileniului, in permanenta...sau doreste o zi libera? Bine...la care zi s-a gandit? Poate...poate miercuri. De ce tocmai miercuri? Pentru ca azi e joi. 

Cel mai incantator ii este zambetul. E ca o marturie a existentei lui Dumnezeu. 

 Exista o femeie. In saptamanile cu sot ma iubeste, in saptamanile fara sot ma uraste, dar in fiecare saptamana vrea sa imi schimbe viata.

Exista o femeie. Ma uraste. Are ochii gri, la fel ca ai mei. Si pentru ca ai mei sunt ca ai mamei mele, ma uit la privirea ei de parca as fi ajuns acasa.

carte Carturesti citate femeie iubire O femeie Peter Esterhazy vacanta

19:25

Daca as fi fost perfecta, nu ai fi avut nici un merit sa ma iubesti.

Mihaela Radulescu

Cititi neaparat restul articolului aici. Eu l-am adorat.

Poza: e imprumutata de aici.

citat Cum iubesc barbatii iubire Mihaela Radulescu perfectiune

22:39

Sunt dorintele oricarei tinere care viseaza uneori cu ochii deschisi la o cariera: un job placut si bine platit, o viata mondena foarta activa, masina frumoasa si o garderoba ca un sac fara fund. Cred ca eu le-as gasi pe toate la etajul 12 al unei cladiri superbe de la Piata Presei Libere, mai exact la sediul Romtelecomului.
Eram atat de micuta, incat nu-mi amintesc sa fi fost inca in scoala ( si memoria mea nu-mi joaca feste ). Dar de fiecare data cand mergeam in Bucuresti la matusa mea, visam sa locuiesc si eu acolo. Intr-adevar, peretii de sticla roz ai copilariei si rasfaturile matusii mele nu mi-au dezvaluit partile neplacute ale unei vieti petrecute in capitala. Sincera sa fiu, stau de aproape un an in micul Paris si inca nu prea le-am descoperit... Ideea este ca mi-am propus ca intr-o zi sa locuiesc si eu in Bucuresti. Pe vremea aia nu ma gandeam inca la studii sau la job, ci doar la simpla sedere in orasul pe care mi-l doream. Si, minune mare, la 18 ani m-am vazut mutata acolo cu tot cu catrafuse. A fost ca si cum as fi venit cu pat, masa, haine si tv in propiul meu vis.
Cand m-am angajat saptamanile trecute la Romtelecom, am fost nevoita sa fac ture multe ba pentru interviuri, ba pentru acte. Am mers sa semnez un contract la sediu, adica la etajul 12 al uneia dintre cele doua cladiri gemene de la Piata Presei Libere, si eram mai mult cu ochii pe geam decat in foi ( norocul meu ca am recitit atent ieri si nu existau clauze ascunse ). Din cand in cand, imi mai mutam privirea catre PR-istii sau managerii care isi storceau creierii sa stabileasca obiective si sa vina cu noi concepte. Mi-a taiat calea la un moment o tipa blonda, de aproximativ 30 de ani, care purta niste pantofi rosii foarte inalti...nu stiu ce dosar ii tot dadea batai de cap. Ideea este ca mi-am propus ca intr-o zi sa am si eu un birou de genul, in care sa desfasor activitati asemanatoare cu cele pe care le-am vazut. Mi-a ramas gandul la peisajul rupt din filmele cu acei actori care in momentele cruciale ale afacerilor lor, se protapesc in fata geamului imens, cu mainile impreunate la spate si mediteaza. Mi-a ramas gandul la doamna cu incaltari rosii; uneori, imi doresc sa arunc macar o privire in viitor, sa vad cum asa arata peste zece ani si ce as face...doar ca sa fiu impacata cu gandul ca am sa reusesc. Iar daca nu ma voi zari la biroul unui etaj 12, voi sti ca mai am mult de munca pana sa ajung la inaltime.

P.S: poza de mai jos e o gluma nevinovata. Intr-o companie serioasa, CV-ul bate orice silicoane...sau cel putin asa imi place sa cred.

angajare bani birou Bucuresti cariera etajul 12 job munca Romtelecom vis

23:39

A fost ieri. Si nu cred ca o voi uita prea curand, tocmai datorita simplitatii sale.
Nu mai vazusem un rasarit la mare de fix 3 ani, de cand eram o pustoaica de liceu, care terminase cu 10 pe linie si, pentru ca ramasese fara griji, s-a gandit sa isi ia un job pe litoral. Tocmai pentru ca avea doar 16 ani si era bleguta, a dat de ce era mai greu. De atunci, tot ce a insemnat munca a fost usor pentru ea. Asa ca rasaritul de atunci a picat ca o premiera relaxanta si ca o experienta de neuitat. Anul acesta a fost cel putin la fel. Cu toate ca eram obositi, mi-am trezit prietenul pe la 5 dimineata si l-am tarat pe malul marii, pe un sezlong. Rasaritul s-a lasat asteptat aproximativ o ora si a durat doar cateva minute. Dar a fost absolut spectaculos: mov, roz, portocaliu, somon, galben si ditamai bila de foc ce parea sa iasa din marea linistita. In atmosfera aia placuta si romantica, vad cum din dreapta mea apare un personaj cunoscut. Initial, nu stiam de unde sa-l iau, apoi mi-am amintit de o poza pe care Habiba i-o facuse acum 3 ani, absolut intamplator: un mosulica usor cocosat, imbracat simplu, cu o sapca pe cap si o traista pe umar. Mi-a tremurat usor buza inferioara si mi-au dat cateva lacrimi...era acelasi om de acum cativa ani, trecea prin aceeasi zona, in aproximativ aceeasi perioada, tot la rasarit. L-am privit intens pana cand nu l-am mai putut zari. La fel ca rasaritul, trecerea lui a durat cateva minute, dar mi-a ramas adanc tiparita in suflet si mai ales in minte, datorita zecilor de intrebari si comparatii la care ma tot gandeam.
Dupa-amiaza, dupa o ultima baie in mare, am plecat catre Bucuresti pe la ora 18:00. Drumul a fost infernal, in sensul ca la ora 20:00 si ceva de-abia intram pe autostrada. Am injurat atat de tare mersul bara la bara, incat m-am potolit de-abia cand am vazut acelasi soare portocaliu de dimineata stralucind exact langa podul vechi de la Cernavoda. M-am uitat cu ochii mari pana cand a disparut dupa copaci si am incercat sa imi aduc aminte cand am vazut ultima oara un apus atat de frumos...
Cu totii simtim cate un gol in suflet  atunci cand ne intoarcem din vacanta sau dintr-un loc drag noua. Eu nu cred ca l-am simtit vreodata mai intens ca acum...mai ales cand in noaptea respectiva, prietenul meu mi-a spus la telefon, odata cu clasicul "noapte buna!": "azi ai vazut si rasaritul, si apusul...".

3 ani apus Bucuresti liceu malul marii mare mos plaja rasarit soare vacanta zi.

23:22

De vreo 2 zile circula pe Facebook urmatorul mesaj:

Bun venit falsitatii, bun venit pe Facebook. Unde iubirea e perfecta! Unde toata lumea traieste bine si este indragostita! Unde dusmanii sunt cei care iti viziteaza cel mai des profilul, unde fostii prieteni te blocheaza, unde fostele iubiri te elimina si unde cei ce te adauga in lista lor sunt foarte simpatici si pe strada nici nu saluta!

Nu ca n-as fi de acord. Cu toate ca am cont de Facebook si sunt utilizatoare fidela, nu sunt genul care sa isi puna la status toate locatiile frecventate, activitatile desfasurate si persoanele cu care " o ard " prin oras. Poze, comentarii, share la muzica si clipuri, uneori discutii scurte si cam asta e tot ce inseamna Facebook pentru mine. Dar da, pentru altii inseamna mama utopie a relatiilor si a socializarii secundare. Inseamna locul in care poti vedea toata viata lor. Nasol, nu? Sa stii tot ce face si ce simte cineva dand un banal click... In fine. Mesajul de mai sus este adevarat. Stiti care e paradoxul? Ca pana acum l-am vazut numai la persoane care ar fi in stare sa scrie pe net si cand merg la toaleta! Oare cand va pune acest fragment pe wall si cineva cu o viata reala?

click facebook iubire mesaj Paradoxal penibil prostie relatie retea

21:38

Odata cu o anumita varsta, avem pretentia de a nu mai fi tratati precum niste copii. Vrem sa locuim singuri, sa fim independenti, sa stam pe picioarele noastre, sa fim stapani pe tot ce misca in vietile noastre. Avem pretentia ca de la scoala sa evoluam la job, ca de la pupicii de la gradinita sa ajungem in pat, ca de la banii de buzunar primiti de la parinti sa dam peste un salariu gras, ca sa ii putem intretine si pe ai nostri. Nu prea ne prindem ca aceste aspecte, alaturi de altele, raman la fel toata viata, doar ca imbraca alte forme...probabil pentru a ne proteja noua ego-ul si pentru a ne face sa rostim fara prune in gura ca suntem ADULTI.
De fapt, ramanem copii. Si nu, nu ma refer la sintagmele obisnuite despre suflet si vise pe care tot le auziti. Ma refer la temeri ( unele, ce e drept ). Pe planul asta, nu cred ca evolueaza prea multe persoane. Am ajuns la concluzia asta chiar azi-noapte si am si testat-o...pe mine...fara intentie. Cand m-am asezat in pat, am inceput sa ma gandesc la tot felul de lucruri, de situatii. Mi-ar fi greu sa traiesc fara parintii mei, chiar daca e ciclul natural al vietii. As fi distrusa fara ei din toate punctele de vedere, chiar daca mai devreme sau mai tarziu as fi nevoita sa ma redresez. Mi-am amintit ca uneori cand eram mica si ii visam morti sau raniti, ma trezeam transpirata si speriata, ba chiar plansa un pic. Cam la fel m-as trezi si acum, dupa 10-15 ani. Si stiu ca ma voi teme si in urmatorii ani ca, odata ,nu ii voi mai vedea niciodata pe ai mei.
Tot aseara, cand am stins lumina in camera mea, m-am trezit pe un intuneric cumplit ( mama pusese la uscat ditamai prosoapele pe sarma )! Deschideam bine ochii, mai-mai sa imi iasa din orbite si tot nu zaream nici un strop de lumina. E o senzatie groaznica...Am bajbait cu greu pana la lumina si apoi mi-am simtit inima cum incerca sa se linisteasca din trapul la care o luase. Mereu mi-a fost frica de intuneric si de necunoscut. Toata viata cred ca voi ramane cu temerea asta. Stiu ca n-as fi singura.
Deci da, am ajuns la concluzia (  banala poate ) ca anumite temeri nu se schimba niciodata. Sau cel putin in cazul meu. Si cu toate ca am jobul si responsabilitatile unui adult, inca rostesc cu jumatate de gura ca sunt "un om mare". Temerile mele inca sunt "mici".

adulti bani copii frica intuneric job parinti temeri

15:22