De cativa ani incoace am inceput sa am o pasiune pentru rasaritul la malul marii. Prima data l-am vazut acum 4-5 ani, dupa care s-a intamplat pur si simplu sa nu ma mai duc. Incepand de vara trecuta am reluat traditia si ceva imi spune ca o voi continua...
Cam asa se face ca pentru cele 2-3 minute in care soarele iese din mare si urca pe cer, eu platesc cu trezit pe la 5 dimineata si cu ceva tremurat pe plaja. Efortul meu merita insa, intrucat rasaritul pe plaja este unul dintre cele mai romantice, mai aducatoare de liniste, mai frumoase si mai placute momente din viata unui om. Imaginea ramane adanc in suflet pentru o perioada, pana cand valurile timpului o spala usor, nu de tot, ci doar pana la urmatorul rasarit.
Din toata plaja pustie, dar plina de sezlonguri, eu si iubitul meu ne-am ales unul si ne-am intins imbratisati pe el, in speranta ca o sa ne tinem putin de cald. Cum era destul de racoare, tipenie de om nu pasea pe nisip, fata de anii trecuti cand turistii innebuniti nu stiau cum sa se pozeze mai bine si din ce unghi ar fi mai indicat sa filmeze. Din motivul asta tresaream de fiecare data cand mai vedeam cate un nebun ca noi care la 5:30 ori manat de insomnie, ori de dorinta de a prinde rasaritul, ori din obisnuita de a face jogging, se afla pe plaja la momentul respectiv. Am inceput sa ma ridic, sa ma tot uit in partea dreapta, ma zgandaream pe sezlong si nu imi gaseam linistea necesara savurarii rasaritului roz. Ma uitam lung ca un copil care isi asteapta un parinte dupa
mosuletul care trecea in fiecare an pe malul marii, la aproximativ aceeasi ora, cu aceleasi haine. Ma gandeam ca nu mai e, ca poate nu-l mai tin puterile sa parcurga acelasi traseu zilnic sau ca poate l-au rapus batranetile si acum doar sufletul lui mai pluteste deasupra marii. M-am intristat putin si am luat-o din loc, m-am urcat pe un dig impreuna cu prietenul meu, ne-am facut cateva poze si exact cand vroiam sa ne plecam spre casa, il vad! Purta alte haine si intrase cu picioarele in apa ca sa spele ceva, dar l-am recunoscut dupa chip, dupa parul alb si dupa silueta sa in sine. Am coborat in viteza de pe dig si nu stiam cum sa scot telefonul mai repede ca sa ii fac o poza. Din cand in cand mai privea in urma, noi ne faceam ca nu il observam. Dovada ca mosuletul este inca destul de lucid si ca nu ne voma fla la ultima noastra intalnire. L-am privit cum se tot apleca dupa scoici sau obiecte pierdute si le spala in mare, cum se indrepta spre pescarusi, cum isi continua drumul pe care il face in fiecare dimineata la rasarit. Si in acele minute m-am simtit ca acasa, in acele minute am simtit magia momentului si a locului, m-am intors fericita catre strada cu gluga trasa pe cap, cu un zambet infantil si cu imaginea bine intiparita in suflet si in memorie. Si in telefon.
