Se afișează postările cu eticheta optimist. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta optimist. Afișați toate postările
De fiecare data cand apare vreo problema sau pur si simplu o situatie mai dificila, eu sunt prima care elaboreaza un scenariu negativ, adica, mai pe romaneste, pun intotdeauna raul inaintea binelui.  Si cu toate ca prietenele mele ma cearta de fiecare data pentru pesimismul meu, eu stiu ca sunt multi ca mine.

Asa se face ca dupa o anumita varsta, apasati de greutati si aruncati periodic in partea goala a paharului, uitam sa deschidem ochii si sa vedem si cealalta parte, care uneori poate fi atat de plina ochi incat da si pe afara, dar degeaba pentru noi. Trec bucuriile si momentele frumoase pe langa noi si din cauza a zeci de perechi de ochelari de cal puse parca teanc, omitem micile fericiri. Ma bucur enorm sa vad ca persoane de toate varstele, de la 14 ani pana la 30-40, posteaza in continuu de azi-dimineata poze in asteptarea lui Mos Nicolae. Nu poate insemna decat ca oamenii se agata de orice zi speciala pentru a zambi, pentru a darui, pentru a-i face pe cei apropiati macar putin mai bucurosi, mai optimisti si mai atenti la acea parte plina a paharului. De-asta cred eu ca Mosu’ vine cu speranta, si nu de oricare, ci cu speranta intr-o lume mai buna si mai plina de minuni pentru oricine, indiferent de varsta sau de pozitia sociala. Sa aveti parte de un Mos Nicolae cat mai bogat, cat mai linistit dar, mai ales, cat mai plin de optimism!
 
 
Gandul asta este de moment, de obicei sunt mult mai optimista. Nu ca acum as fi pesimista, dar citind comentariul lui Dragos care spunea ca ce nu te omoara te intareste, pur si simplu mi-au trecut anumite intrebari prin minte. Greul te face sa fii mai puternic, treci prin multe, te lovesti cu capul de pereti, curge sange, raman cicatrici, dar ai o experienta si esti calit. Dar asa cum spunea si Dragos, la un moment dat viata te oboseste. Te trezesti la 60-70-80 de ani ca toata existenta ta nu ai facut decat sa lupti si sa iti spui ca ce nu te omoara te intareste, ca sa devii intr-un final de piatra si sa ajungi la cativa metri sub pamant. Pana cand poti sa lupti? Cand poti sa te opresti si sa spui "stop! am devenit destul de puternic, destul de tare, nu imi mai trebuie"? Deci, de ce ne incurajam toata viata pentru o dificultate imensa care va urma la un moment dat? Ne trebuie multa forta ca sa murim?