A avut Habiba de facut pentru facultate un articol mai special. A trebuit sa ii ia interviu unui cersetor oarecare, pentru a-i afla povestea vietii. Asa a dat la Piata Romana peste o batranica in varsta de 85 de ani despre care puteti citi aici -"Eu nu cer la nimeni. Daca are omul placerea, da, daca nu, nu. Asa cum eu nu am, poate nici ei nu au."
Scopul articolului era de a starni o lacrima in coltul ochiului...la mine a avut mai mult decat efectul scontat - a fost o lacrima in coltul sufletulului, care s-a prelins pana in mijlocul sau si a picat intr-o baltoaca imensa, provocand un ecou in toata fiinta mea. Pentru ca SNSPA se afla pe langa Piata Romana si am trecut pe langa acea batranica de sute de ori... cand ma duceam cu Flavia sa isi gogosi, cand ma uitam la ciorapii colorati de langa statia de metrou, cand injuram ca bancomatele din zona aia sunt nenorocite, cand stateam la Mc si asteptam sa inceapa urmatorul seminar, cand imi mancam nervii cu nu stiu ce proiect. I-am mai intins cate un ban din cand in cand, dar niciodata nu am vazut acea sclipire din ochi, nu am avut timp...
Azi am regasit-o, exact acolo unde am lasat-o si ieri, langa o covrigarie care a dat faliment. Statea sprijinita de zid si privea trecatorii. Ma grabeam catre seminar, dar de data asta am scos o bancnota de 1 leu si i-am intins-o. De data asta am avut timp sa o las sa isi aseze mana peste a mea, iar eu sa o ating usor cu degetele. De data asta am avut timp sa ma uit in ochii ei. De data asta am avut timp sa o vad ca pe o poveste, nu doar ca pe o cersetoare care se afla acolo doar pentru ca viata nu a fost prea blanda cu ea...
Si stiti si voi ca sunteti multi ca mine...sunteti multi care sunteti innebuniti ca nu va raspunde prietena la telefon, cand sunt altii care nici macar nu au pe cine sa cheme cand pur si simplu nu mai pot. Sunteti multi ca mine care va lasati cuprinsi de griji ce provin din nevoi superioare, cand sunt altii pentru care o bucata de paine reprezinta luarea unei pietre de pe suflet pe ziua respectiva. Ohooo, suntem cu sutele care traim prinsi de obiective, scopuri si deadline-uri, cand sunt altii care se intreaba oare cand se va termina tot. La dracu', suntem mii de oameni care avem momente in care ne induram de cei mai putin norocosi; tocmai de-asta mai simtim uneori nevoia de a le da cate o moneda, dar fugim repede de "saru'mana, mama, sa iti dea Dumnezeu sanatate si fericire, sa fii iubita, fata mamii!" pentru ca ne provoaca teama, pentru ca ne face sa izbucnim in lacrimi fara sa stim de ce. Doamne, nu realizam ca suntem milioane de suflete care nu suntem interesate in mod deosebit de oricine este departe de noi. Si nu e vina noastra; citeam intr-o carte acum mai multe luni ca nu putem iubi sau arata compasiune profunda persoanelor care nu se afla in proximitatea noastra. Poate daca le-am cunoaste povestile nu am mai vedea mana aia intinsa ca pe o cerere, ci ca pe un strigat disperat de ajutor. Ar trebui sa ne fie rusine pentru ca viata e ca un spital de urgente? Medicina e grea si nu o putem face cu totii...dar nu e nici unul dintre noi care sa nu poata deveni macar pentru o clipa doctorul unui suflet lovit...
Sursa poza: Habiba
Scopul articolului era de a starni o lacrima in coltul ochiului...la mine a avut mai mult decat efectul scontat - a fost o lacrima in coltul sufletulului, care s-a prelins pana in mijlocul sau si a picat intr-o baltoaca imensa, provocand un ecou in toata fiinta mea. Pentru ca SNSPA se afla pe langa Piata Romana si am trecut pe langa acea batranica de sute de ori... cand ma duceam cu Flavia sa isi gogosi, cand ma uitam la ciorapii colorati de langa statia de metrou, cand injuram ca bancomatele din zona aia sunt nenorocite, cand stateam la Mc si asteptam sa inceapa urmatorul seminar, cand imi mancam nervii cu nu stiu ce proiect. I-am mai intins cate un ban din cand in cand, dar niciodata nu am vazut acea sclipire din ochi, nu am avut timp...
Azi am regasit-o, exact acolo unde am lasat-o si ieri, langa o covrigarie care a dat faliment. Statea sprijinita de zid si privea trecatorii. Ma grabeam catre seminar, dar de data asta am scos o bancnota de 1 leu si i-am intins-o. De data asta am avut timp sa o las sa isi aseze mana peste a mea, iar eu sa o ating usor cu degetele. De data asta am avut timp sa ma uit in ochii ei. De data asta am avut timp sa o vad ca pe o poveste, nu doar ca pe o cersetoare care se afla acolo doar pentru ca viata nu a fost prea blanda cu ea...
Si stiti si voi ca sunteti multi ca mine...sunteti multi care sunteti innebuniti ca nu va raspunde prietena la telefon, cand sunt altii care nici macar nu au pe cine sa cheme cand pur si simplu nu mai pot. Sunteti multi ca mine care va lasati cuprinsi de griji ce provin din nevoi superioare, cand sunt altii pentru care o bucata de paine reprezinta luarea unei pietre de pe suflet pe ziua respectiva. Ohooo, suntem cu sutele care traim prinsi de obiective, scopuri si deadline-uri, cand sunt altii care se intreaba oare cand se va termina tot. La dracu', suntem mii de oameni care avem momente in care ne induram de cei mai putin norocosi; tocmai de-asta mai simtim uneori nevoia de a le da cate o moneda, dar fugim repede de "saru'mana, mama, sa iti dea Dumnezeu sanatate si fericire, sa fii iubita, fata mamii!" pentru ca ne provoaca teama, pentru ca ne face sa izbucnim in lacrimi fara sa stim de ce. Doamne, nu realizam ca suntem milioane de suflete care nu suntem interesate in mod deosebit de oricine este departe de noi. Si nu e vina noastra; citeam intr-o carte acum mai multe luni ca nu putem iubi sau arata compasiune profunda persoanelor care nu se afla in proximitatea noastra. Poate daca le-am cunoaste povestile nu am mai vedea mana aia intinsa ca pe o cerere, ci ca pe un strigat disperat de ajutor. Ar trebui sa ne fie rusine pentru ca viata e ca un spital de urgente? Medicina e grea si nu o putem face cu totii...dar nu e nici unul dintre noi care sa nu poata deveni macar pentru o clipa doctorul unui suflet lovit...
