Noua oamenilor ne este atat de usor sa ne pierdem pentru ca suntem facuti din lucruri mici micute, insesizabile pana si de cele mai fine lupe. Ne uitam gandurile pe peste tot pentru ca Doamne, sunt cu milioanele, si capul nostru este doar unul. Ni le cautam apoi disperati prin agende, post it-uri si alarme pe telefon, prin tot felul de aplicatii complicate, dar nu suficient de complexe pentru a detecta orice mic gandulet lasat intr-un colt intunecat al apartamentului. Apoi ne ratacim sentimentele. Ne gandim si ne razgandim, plecam de langa un om si ne intoarcem la el, pentru ca inimioara noastra este una si trairile noastre de zi cu zi incap cu greu in fiecare bataie a ei. Si cuvintele - astea parca sunt menite sa fie pierdute, uitate pe moment, uitate definitiv, sau, dimpotriva, imposibil de indepartat din adancul persoanei noastre. Le scriem prin jurnale, prin sms-uri, biletele, uneori cu mana ferma, alteori cu ea tremuranda, ca si cum am smulge din intregul univers cateva litere pentru a forma doua sau trei cuvinte insemnate. Si deseori ne pierdem cu firea, ceea ce pentru mine este similar cu pierderea de sine. Uitam cine suntem cand devenim nervosi, suparati, panicati, extrem de agitati, ingrijorati. In acele momente cred ca nu avem altceva de facut decat sa ne cautam pe noi insine in fiecare coltisor care poate insemna "EU". In familie, persoane iubite, activitati preferate, in lucrurile cu adevarat importante care ne definesc. Treptat, adunam cate un gand, cate un sentiment, ne gasim cuvintele si ne revenim. Dar de fiecare data trebuie sa pornim de la ideea ca suntem doar oameni, si da, ne pierdem atat de des incat ma mir ca mai reusim sa dam de noi. Ideea este ca ni se intampla si trebuie sa trecem peste. Pana la urma, asta este un lucru care ne defineste ca oameni: pana si cel mai pragmatic si mai organizat dintre noi uita unde se pune pe sine cateodata.
