Se afișează postările cu eticheta diploma. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta diploma. Afișați toate postările
Eu n-am reusit aproape niciodata sa pun punctul pe I in ceea ce priveste cele mai importante prioritati ale mele sau, cel putin, cele mai memorabile evenimente din viata mea. Nu am fost prima, ci printre primii. Nu am fost cea mai buna, ci printre cei mai buni, si asta datorita in mare parte destinului meu care m-a ursit sa fiu plina de noroc precum broasca de pene. Pentru ca, in viata, poti sa fii cat vrei tu de muncitor si sa ai cea mai mare ambitie cand este vorba de urcat pe scara sociala, dar nu se stie niciodata cum din cauza unei denivelari sau a unei pietricele aparute ca din senin, te poti impiedica de vreo treapta si da cu nasul de asfalt...

Marti dupa-amiaza, in timp ce imi schimbam lenjeria patului, primesc un telefon de la sefa de grupa care ma felicita si ma anunta ca am iesit sef de promotie. Recunosc, intr-un fel sau altul, ma asteptam si ma macina intens acest lucru, tocmai pentru ca imi treceau prin minte toate acele scene in care ma pregateam fizic si psihic sa imi fie recunoscute si apreciate meritele, ca mai apoi, in ultima secunda, sa imi dispara toate din fata ochilor la o pocnitura din degete...Mi-am gasit cuvintele pe parcursul conversatiei telefonice, am multumit. Apoi am inchis, m-am pravalit printre asternuturi cu pernele in brate si am inceput sa plang cu sughituri. Pentru ca, stiti voi cliseul acela cu "acest premiu reprezinta incununarea tuturor eforturilor si a muncii depuse"? La naiba, la mine chiar a fost valabil! A fost cireasa de pe tort pentru toate zilele in care ma plimbam intre sediile facultatii de la Piata Romana, Gara de Nord sau Victoriei, pentru zile la rand de stat in casa in sesiuni, pentru nervi mancati si sechele din urma proiectelor, pentru dor de casa, de toti si de toate, dar, mai ales, pentru acea perioada in care cu incapatanare maxima am decis sa imbin jobul cu mersul la facultate. Cum sa nu plang...?

Nu imi amintesc sa fi avut vreodata emotii mai mari atunci cand a fost vorba de sustinerea unui discurs. Imi tremurau gleznele si nu stiam daca mi se intampla acest lucru din cauza tocurilor mult prea inalte pentru cineva care tine mai mult nasul in carti si cursuri decat in reviste, sau din cauza emotiilor, firesti dealtfel. Am urcat pe scena, habar neavand cum sa ma descurc in acelasi timp cu medalia, toca, florile, diploma sau microfonul. Si apoi am inceput sa vorbesc si mi-am descarcat toate gandurile si sentimentele pe care le poate avea un sef de promotie fericit.

Inca nu stiu cum au trecut cei 3 ani de facultate. Cred ca i-am pierdut undeva prin Bucurestiul asta mare, pe la BCU, prin carti, printre randurile lucrarilor scrise, printre stradutele pe care ma pierd si acum. Stiu doar ca si peste 10 si peste 20 de ani, voi avea in fata ochilor aceasta perioada ca si cum totul s-ar fi intamplat ieri, si sunt sigura de asta, pentru ca, la finalul ei, am reusit sa pun si eu in sfarsit punctul pe I!




Din punctul meu de vedere, din seria celor mai idioate si nefondate convingeri nu fac parte cele rasiste, sexiste sau religioase, in mod uimitor. Spre exemplu, mi se pare mult mai prostesc din partea multor adulti sa creada si sa spuna ca relatiile de iubire dintre copii sau dintre adolescenti nu sunt relatii adevarate, sau ca ce traiesc ei nu e iubire. E adevarat, o despartire la varsta de 15 ani nu inseamna un divort, dar asta nu inseamna ca nu este dureroasa si deprimanta. E ca si cum ar spune ca acei oameni in miniatura se prostesc si ca de fapt nu au sentimente, ca nu stiu ce inseamna adevarata dragoste sub nici o forma. Va intreb: cati dintre noi ajungem la 20, 30, 40 de ani si stim? Cati dintre noi putem muri impacati si fericiti cu gandul ca da, am iubit asa cum trebuie si am fost iubiti? Pauza. Din aceste opinii despre relatiile copiilor, mai rezulta inca o aberatie imensa din partea adultilor. E clasica, trebuie s-o fi auzit toata copilaria voastra, at least i know i have: "ce stii tu ce sunt problemele? Ce, astea-s probleme?". Evident, faptul ca iei un 2 la matematica nu se compara cu o concediere atunci cand ai nevoie mai mare de un job, si nici moartea animalutului de casa nu se compara cu moartea unei persoane dragi. Asta nu inseamna ca un copil de 5-10 ani sufera mai putin ca parintele lui. Stiti cum e, fiecaruia ii da Dumnezeu atat cat poate sa duca. La 10 ani ti se frange inimioara pentru ca baieteii din fata blocului nu vor sa joace fotbal cu tine, iar la 20 te imbeti singur intr-un bar pentru ca te-au parasit toti prietenii. Intreb din nou: exista un "durerometru" sau un "problemometru" pentru a vedea a cui situatie este mai grava sau mai dureroasa? Asa ma gandeam si eu.
Dar cea mai idioata conceptie posibila mi se pare urmatoarea: "Si mai ziceai ca esti la facultate...Degeaba esti, ia uite in ce hal te enervezi!". Da, pe asta o spun in general oamenii in varsta sau cei care nu au studii. E ca si cum o diploma te-ar scuti de stres si te-ar face imun la probleme, suparari si nervi. Ca si cum foaia aia de carton te-ar face sa uiti sa injuri cand te enerveaza cineva peste masura si te-ar tranforma in cel mai calm om de pe fata pamantului. Tot din categoria asta fac parte parerile despre meserii. "Medicii sunt medici si nu trebuie sa fumeze" sau "Specialistii in comunicare sunt specialisti in comunicare si trebuie sa stie sa vorbeasca absolut cu oricine". De parca persoanele din aceste categorii nu ar fi tot cu oameni cu vicii, defecte, lipsuri personale sau profesionale ca oricine altcineva.
Poate chestiunile punctate de mine sunt minore, dar destul de iritante in opinia mea, avand  in vedere ca ori le vad zilnic in jurul meu, ori ma lovesc eu personal de ele. Cum ar fi sa traim intr-o lume in care sa nu ti se puna din start in fruncte o eticheta de genul "esti...deci nu ai voie sa..." sau "esti...si nu poti sa..."? Frumos, dar imposibil.