Eu n-am reusit aproape niciodata sa pun punctul pe I in ceea ce priveste cele mai importante prioritati ale mele sau, cel putin, cele mai memorabile evenimente din viata mea. Nu am fost prima, ci printre primii. Nu am fost cea mai buna, ci printre cei mai buni, si asta datorita in mare parte destinului meu care m-a ursit sa fiu plina de noroc precum broasca de pene. Pentru ca, in viata, poti sa fii cat vrei tu de muncitor si sa ai cea mai mare ambitie cand este vorba de urcat pe scara sociala, dar nu se stie niciodata cum din cauza unei denivelari sau a unei pietricele aparute ca din senin, te poti impiedica de vreo treapta si da cu nasul de asfalt...
Marti dupa-amiaza, in timp ce imi schimbam lenjeria patului, primesc un telefon de la sefa de grupa care ma felicita si ma anunta ca am iesit sef de promotie. Recunosc, intr-un fel sau altul, ma asteptam si ma macina intens acest lucru, tocmai pentru ca imi treceau prin minte toate acele scene in care ma pregateam fizic si psihic sa imi fie recunoscute si apreciate meritele, ca mai apoi, in ultima secunda, sa imi dispara toate din fata ochilor la o pocnitura din degete...Mi-am gasit cuvintele pe parcursul conversatiei telefonice, am multumit. Apoi am inchis, m-am pravalit printre asternuturi cu pernele in brate si am inceput sa plang cu sughituri. Pentru ca, stiti voi cliseul acela cu "acest premiu reprezinta incununarea tuturor eforturilor si a muncii depuse"? La naiba, la mine chiar a fost valabil! A fost cireasa de pe tort pentru toate zilele in care ma plimbam intre sediile facultatii de la Piata Romana, Gara de Nord sau Victoriei, pentru zile la rand de stat in casa in sesiuni, pentru nervi mancati si sechele din urma proiectelor, pentru dor de casa, de toti si de toate, dar, mai ales, pentru acea perioada in care cu incapatanare maxima am decis sa imbin jobul cu mersul la facultate. Cum sa nu plang...?
Nu imi amintesc sa fi avut vreodata emotii mai mari atunci cand a fost vorba de sustinerea unui discurs. Imi tremurau gleznele si nu stiam daca mi se intampla acest lucru din cauza tocurilor mult prea inalte pentru cineva care tine mai mult nasul in carti si cursuri decat in reviste, sau din cauza emotiilor, firesti dealtfel. Am urcat pe scena, habar neavand cum sa ma descurc in acelasi timp cu medalia, toca, florile, diploma sau microfonul. Si apoi am inceput sa vorbesc si mi-am descarcat toate gandurile si sentimentele pe care le poate avea un sef de promotie fericit.
Inca nu stiu cum au trecut cei 3 ani de facultate. Cred ca i-am pierdut undeva prin Bucurestiul asta mare, pe la BCU, prin carti, printre randurile lucrarilor scrise, printre stradutele pe care ma pierd si acum. Stiu doar ca si peste 10 si peste 20 de ani, voi avea in fata ochilor aceasta perioada ca si cum totul s-ar fi intamplat ieri, si sunt sigura de asta, pentru ca, la finalul ei, am reusit sa pun si eu in sfarsit punctul pe I!
Marti dupa-amiaza, in timp ce imi schimbam lenjeria patului, primesc un telefon de la sefa de grupa care ma felicita si ma anunta ca am iesit sef de promotie. Recunosc, intr-un fel sau altul, ma asteptam si ma macina intens acest lucru, tocmai pentru ca imi treceau prin minte toate acele scene in care ma pregateam fizic si psihic sa imi fie recunoscute si apreciate meritele, ca mai apoi, in ultima secunda, sa imi dispara toate din fata ochilor la o pocnitura din degete...Mi-am gasit cuvintele pe parcursul conversatiei telefonice, am multumit. Apoi am inchis, m-am pravalit printre asternuturi cu pernele in brate si am inceput sa plang cu sughituri. Pentru ca, stiti voi cliseul acela cu "acest premiu reprezinta incununarea tuturor eforturilor si a muncii depuse"? La naiba, la mine chiar a fost valabil! A fost cireasa de pe tort pentru toate zilele in care ma plimbam intre sediile facultatii de la Piata Romana, Gara de Nord sau Victoriei, pentru zile la rand de stat in casa in sesiuni, pentru nervi mancati si sechele din urma proiectelor, pentru dor de casa, de toti si de toate, dar, mai ales, pentru acea perioada in care cu incapatanare maxima am decis sa imbin jobul cu mersul la facultate. Cum sa nu plang...?
Nu imi amintesc sa fi avut vreodata emotii mai mari atunci cand a fost vorba de sustinerea unui discurs. Imi tremurau gleznele si nu stiam daca mi se intampla acest lucru din cauza tocurilor mult prea inalte pentru cineva care tine mai mult nasul in carti si cursuri decat in reviste, sau din cauza emotiilor, firesti dealtfel. Am urcat pe scena, habar neavand cum sa ma descurc in acelasi timp cu medalia, toca, florile, diploma sau microfonul. Si apoi am inceput sa vorbesc si mi-am descarcat toate gandurile si sentimentele pe care le poate avea un sef de promotie fericit.
Inca nu stiu cum au trecut cei 3 ani de facultate. Cred ca i-am pierdut undeva prin Bucurestiul asta mare, pe la BCU, prin carti, printre randurile lucrarilor scrise, printre stradutele pe care ma pierd si acum. Stiu doar ca si peste 10 si peste 20 de ani, voi avea in fata ochilor aceasta perioada ca si cum totul s-ar fi intamplat ieri, si sunt sigura de asta, pentru ca, la finalul ei, am reusit sa pun si eu in sfarsit punctul pe I!
