Asta nu este un articol despre terorism sau despre suferinta americanilor, nu este un articol in care tin partea unilor sau a altora. Este despre cum am vazut eu lucrurile in data de 11 septembrie 2001.
Nu aveam nici macar 11 ani cand s-a intamplat totul. Acuma...stiti ce e mai rau decat o femeie care nu stie politica? O copila care numai la Bush nu se gandea! La varsta aia, adultii de-abia incep sa iti vorbeasca despre anumite schimbari care urmeaza sa aiba loc in corpul tau. Nimeni nu sta sa iti explice contextul politic al lumii si evenimentele care au loc. Cam asa a fost si cu mine. In seara de 11 septembrie, tata butona mai nervos decat de obicei canalele de televiziune si mama se postase in pragul sufrageriei ca sa urmareasca stirile.Am venit si eu din dormitorul meu, dar am fost expediata repede la treaba mea. Apucasem sa aud doar ceva despre americani si o mare tragedie, piese insuficiente pentru puzzle-ul mult prea complicat din mintea mea. A doua zi, la scoala, tin minte ca profesoara de religie ne-a pus sa tinem cateva momente de reculegere pentru victimele care au murit in 11 septembrie. Cum si alte profe ne-au pus sa facem cam acelasi lucru timp de o saptamana, mi-era clar ca ceva foarte nasol s-a intamplat.
Apoi am inceput sa stiu...odata cu anii. Sa ma uit singura la stiri, sa intru pe net, sa aud discutii. Prin clasa a 11-a am facut ditamai sceneta despre toleranta si pace, in care am inclus si un posibil dialog intre Osama si Bush. Da, va dati seama, a fost o piesa menita sa starneasca rasul. La 17-18 ani ti se cam rupe de politica si tot ce stii despre americani este Mc, New York, filme, Sex & The City, tehnologie etc. Sau poate ca ai habar de mai multe, dar nu te intereseaza. Pe la 19 ani de-abia am inceput sa si constientizez. Spuneau Grapefruits si Paula ca lucrurile mici genereaza schimbarile mari; l-a mine n-a fost diferit. De-abia dupa ce am vizionat un amarat de film, "Remember me", am realizat drama. A fost nevoie de o poveste, de un context, de ceva care sa ma faca sa ma implic direct. Sa vad personajul principal in sfarsit linistit, fericit, intr-un birou dintr-una din cladirile gemene, apoi sa-l stiu mort...a fost oarecum un soc. Ma intreb... cum s-au simtit sotiile care dimineata si-au sarutat sotii inainte sa mearga la job, iar seara ii plangeau indurerate pe strazile ce colcaiau de disperare...?
Vorbeam cu un prieten zilele trecute... Maine se implinesc 10 ani de la 11 septembrie 2001. In tot acest timp, inclusiv maine, ne vom pune intrebari, vom cauta motive, vom tine alte momente de reculegere. Nu s-a intamplat chiar asa cu tragedia care a avut loc vara asta in Norvegia, cu toate ca si acolo a fost vorba de multe victime. Peste cativa ani nu isi va aminti mai nimeni despre nenoricirea din Norvegia, dar intamplarea din 11 septembrie va fi pomenita pana cand voi avea eu parul alb. De ce? Pentru ca e vorba despre americani, care se afla muuult mai in centrul lumii decat norvegienii.
Acum am inteles ambele situatii. Indiferent de nationalitate, tragedia are un singur nume si victimele au aceeasi defintie. Acum stiu... a fost nasol. Totul.
Nu aveam nici macar 11 ani cand s-a intamplat totul. Acuma...stiti ce e mai rau decat o femeie care nu stie politica? O copila care numai la Bush nu se gandea! La varsta aia, adultii de-abia incep sa iti vorbeasca despre anumite schimbari care urmeaza sa aiba loc in corpul tau. Nimeni nu sta sa iti explice contextul politic al lumii si evenimentele care au loc. Cam asa a fost si cu mine. In seara de 11 septembrie, tata butona mai nervos decat de obicei canalele de televiziune si mama se postase in pragul sufrageriei ca sa urmareasca stirile.Am venit si eu din dormitorul meu, dar am fost expediata repede la treaba mea. Apucasem sa aud doar ceva despre americani si o mare tragedie, piese insuficiente pentru puzzle-ul mult prea complicat din mintea mea. A doua zi, la scoala, tin minte ca profesoara de religie ne-a pus sa tinem cateva momente de reculegere pentru victimele care au murit in 11 septembrie. Cum si alte profe ne-au pus sa facem cam acelasi lucru timp de o saptamana, mi-era clar ca ceva foarte nasol s-a intamplat.
Apoi am inceput sa stiu...odata cu anii. Sa ma uit singura la stiri, sa intru pe net, sa aud discutii. Prin clasa a 11-a am facut ditamai sceneta despre toleranta si pace, in care am inclus si un posibil dialog intre Osama si Bush. Da, va dati seama, a fost o piesa menita sa starneasca rasul. La 17-18 ani ti se cam rupe de politica si tot ce stii despre americani este Mc, New York, filme, Sex & The City, tehnologie etc. Sau poate ca ai habar de mai multe, dar nu te intereseaza. Pe la 19 ani de-abia am inceput sa si constientizez. Spuneau Grapefruits si Paula ca lucrurile mici genereaza schimbarile mari; l-a mine n-a fost diferit. De-abia dupa ce am vizionat un amarat de film, "Remember me", am realizat drama. A fost nevoie de o poveste, de un context, de ceva care sa ma faca sa ma implic direct. Sa vad personajul principal in sfarsit linistit, fericit, intr-un birou dintr-una din cladirile gemene, apoi sa-l stiu mort...a fost oarecum un soc. Ma intreb... cum s-au simtit sotiile care dimineata si-au sarutat sotii inainte sa mearga la job, iar seara ii plangeau indurerate pe strazile ce colcaiau de disperare...?
Vorbeam cu un prieten zilele trecute... Maine se implinesc 10 ani de la 11 septembrie 2001. In tot acest timp, inclusiv maine, ne vom pune intrebari, vom cauta motive, vom tine alte momente de reculegere. Nu s-a intamplat chiar asa cu tragedia care a avut loc vara asta in Norvegia, cu toate ca si acolo a fost vorba de multe victime. Peste cativa ani nu isi va aminti mai nimeni despre nenoricirea din Norvegia, dar intamplarea din 11 septembrie va fi pomenita pana cand voi avea eu parul alb. De ce? Pentru ca e vorba despre americani, care se afla muuult mai in centrul lumii decat norvegienii.
Acum am inteles ambele situatii. Indiferent de nationalitate, tragedia are un singur nume si victimele au aceeasi defintie. Acum stiu... a fost nasol. Totul.
