Postarea aceasta este pe principiul unei reclame la Pepsi light de acum cativa ani - "it's hard to be a woman, have something light". Asta pentru ca tot se apropie 8 martie si pot sa pun pariu ca femeile se pregatesc de ziua de maine inca de la Dragobete incoace.

Exista un banc pe care mi l-a spus iubitul meu recent si conform caruia ziua femeii ar trebui sa fie pe 29 februarie pentru ca odata la 4 ani e suficient. Daca ma intrebati pe mine si pe toate femeile din lume, veti primi unanimul raspuns ca, dimpotriva, ar trebui sa fie minim de inca vreo 2-3 ori pe an. Pentru ca este intr-adevar greu sa fii femeie, ceva mai greu decat sa fii barbat. Pentru ca noi ne impiedicam de toate detaliile si nimicurile peste care barbatii sar boiereste de la departare. Noi vedem tot felul de pietricele in viata de zi cu zi, pietricele pe care simtim nevoia sa le dam la o parte ca sa pasim elegant mai departe, in timp ce barbatii parca par orbi si la ditamai bolovanii. Traim in propria noastra lume in care este normal sa suferim ca sa fim frumoase, in care automat orice oglinda ne face sa aratam grase, in care ciocolata este o placere imensa, dar pe care o mancam cu siroaie de lacrimi pe obraji. Ne chinuim singure cu tot felul de fixatii legate de hainele prea mulate sau largi, ne inghesuim picioarele in pantofi minusculi cu toc imens, ne coloram ochii in toate culorile curcubeului si ne intoarcem podoaba capilara pe toate partile, in tot felul de coafuri complicate. Si, mai presus de toate, ne suparam daca iubitii nostri nu ne spun ca aratam bine!

E greu sa fii femeie pentru ca trebuie sa iei decizii. Nu spun ca barbatii nu fac asta, doar ca parca noi trebuie sa alegem intre prea multe, uneori in acelasi timp sau facand si alte lucruri. Daca ma leg putin de cursurile de Managementul Proiectelor sau cel de Resurse Umane care imi ruleaza precum o prezentare in Prezi in fata ochilor, pot spune ca deciziile sunt luate de manageri. Concluzionez deci ca in adancul oricarei femei artiste, profesoare, antreprenoare, maturatoare de strazi sau casnica salasluieste un manager. Asa ca domnilor, conducerea asteapta maine flori, bomboane si multa iubire! Si, mai presus de toate, aveti grija sa o faceti sa se simta speciala - doar ea decide de fiecare data si pentru voi ce sa purtati la birou, ce sa mancati si uneori si cum sa actionati.

La multi ani, doamnelor! :)



Chestia asta merge cand o spui o data, hai de doua ori pe an. Dar cand o spui cam in fiecare luna, incepe sa isi cam piara din efect si tu din increderea in propriile tale ganduri si vorbe. Nu stii cum ai ajuns sa te complici cu lucruri marunte sau importante,  care vin la timpul lor sau care sunt neprevazute, chiar daca tu ti-ai stabilit cu detalii si buget de timp alocat prioritatile in viata. Habar n-ai cum ai ajuns sa vii atat de tarziu seara acasa, sa treaca saptamanile si sa te trezesti ca iar e weekend si ca nu-l simti pentru ca, cel mai probabil, esti iar ocupat pana peste cap cu ceva. Nu te prinzi cum de se intampla atatea si cum reusesti tu, intr-un fel sau altul, sa fii angrenat in miscari complexe in care, chiar daca ai impresia ca te misti in reluare pentru ca esti obosit, faci cumva ca lucrurile sa se intample cat ai pocni din degete aproape din mers. Poate e doar o zi proasta cu repercursiuni pentru o saptamana, o luna mai nasoala, un an mai greu, dar in nici un caz o viata care stoarce toata puterea din tine. Cred ca e doar astenia de primavara.



Am adunat toate florile lumii
Și le-am eliberat într-o primăvară
Lăsându-le să zboare oriunde or vrea
Doar să își găsească jumătatea.
 
Sursa - Costin Serban



Noi nu ne-am vazut niciodata fata in fata si totusi ne iubim. Radem unul la altul si ne trimitem pupici virtuali incarcati de dor si usor deformati de pixeli. Mai vorbim serios, ne mai si tachinam. Ca doar asta fac oamenii care se iubesc, nu? Ne-am trezit strambandu-ne fericiti de atatea ori la camerele laptopurilor, dar si bolnavi, obositi sau suparati. Si tot nu ne-am respins si nu ne-am uitat.

Nu e intotdeauna adevarat ca ochii care nu se vad se uita. Ba dimpotriva, cred ca daca nu se intalnesc niciodata se cauta cu indarjire peste tot: in privirile strainilor, in intrebari care apar, in cadouri mici, in emotii, in voci, in toate colturile lumii.

In 3 ani de zile eu nu am reusit niciodata sa imi rasfat verisorul mai mic, sa il tin in brate, sa ma joc cu el sau pur si simplu sa ne suparam unul pe altul. Pentru ca nu ne-am vazut deloc fata in fata, ci doar virtual. Cu toate astea, tin la el mai mult decat la unii oameni cu care am crescut sau la alte rude carora le-am pupat mana si cu care ma vad, vorba unui prof din facultate, pe la botezuri, nunti si parastase dansante. Pentru ca felul in care uneori ia in brate laptopul sau pupa monitorul atunci cand vorbeste cu mine denota de zeci de ori mai multa iubire si caldura decat am simtit vreodata din partea unora sau a altora. Implineste maine doar 3 anisori si este la cel putin 2000 de kilometri departare. Dar stiu ca voi fi cumva langa el si atunci cand va sufla in lumanari, printre privirile numerosilor invitati, sper ca o va cauta si pe a mea. Pentru ca ochii care nu se vad...






Spunem despre oamenii ametiti sau imprastiati ca sunt cu capul in nori. Bine ca suntem noi, restul, mai pamanteni... Si ne-o fi bine? Oare nu sunt mai fericiti cei care merg impiedicati si neatenti, dar zambind si privind cerul, decat noi, astia, care ne consideram atenti si realisti, dar care mergem incruntati cu privirea in canalizari? Zic, n-or fi mai linistiti si mai impacati cei care nu isi scot capul din norii pufosi din cer decat cei care, uneori, cu o mandrie nejustificata, se forteaza sa se confrunte zilnic cu iadul terestru?